Picături nesfârşite

dacă ar fi fost doar ploi mici şi reci, umblând mărunt pe sub piele, vieţuind şi strângându-se în coloane cuminţi, aşteptând frumos la coadă să îşi spună păsul, dacă ar fi fost doar picăturile pe care le poţi urmări cu degetul pe fereastră, ai fi putut să organizezi o cursă între ele sau între ele şi tine, ai fi putut să le alergi înainte în jos sau ai fi putut să sufli cu obrazul lipit de geam.. sau de piele… trimiţându-le în rafale una spre alta… lipindu-le cu un suflu şi aşteptându-le pe marginea de jos. dacă ai fi ştiut de unde vin, ai fi tras de ele, le-ai fi înfăşurat pe mâini ca pe şuviţele de lână, le-ai fi smuls cu tot cu rădăcinile lor crescute în alte inimi, ai fi rupt uşiţe către respiraţiile de caise sau de brumă, s-ar fi distrus cufere şi camere secrete, ar fi sărit lacătele în ţăndări şi nimicul ar fi păşit afară-n pielea goală, usturător chiar şi-aşa, prost şi surd şi degeaba. nicio oglindă, nicio pagină, nicio creangă. dar ele n-au venit să deschidă, au închis etanş afara într-un înăuntru care nu-i al tău. şi dispare totul, mai puţin căderea. te culci, uiţi, nu uiţi, te culci, dispare puţin, te trezeşti, aici era un coşmar, aici trebuia să fie un coşmar, aici, aici, coşmarul se aude strigat, vine precum căţelul la marginea somnului, aici sunt, aici sunt, te linge pe mâna scăpată din realitate, mai dă-ne, dă-ne un picior. sau o respiraţie, sau o privire, dacă se poate fără să te trezeşti. aici trebuia să fie un coşmar, aşa, ţine-mi de urât, nu-mi amintesc ce era înainte de tine, să nu, să nu, să nu ne amintim că la început a fost altfel de ‘să nu’, mai bine să ne chinuim decât să ne pierdem. aşa, adu tu osul cel mare şi bun, să roadem împreună la el, în somn, să ne mai ţinem cu dinţii de el, să se ţină el cu dinţii de noi, să ne ţinem cumva, oricum. nu mai contează, nu mai contează. groaza are valuri. valurile ei se aruncă peste mâinile întinse din care ies nedesfăcute încă secrete mici şi bine împăturite. sub valurile ei poţi să respiri la adăpost de realitate. ce bine e să mori de frică. şi să inhalezi pe ascuns tone de pierderi, închipuindu-ţi că sunt dezlegări. nu contează decât ce îţi închipui. poate frica e mai importantă ca moartea, poate ea e cea mai rece. ce frumos vine ea să se hrănească, ce frumos îşi strecoară ea botul în tine ca într-un iaz. lasă-mă acum, lasă-mă, uite ce val mare vine. dacă nu mă ghemuiesc sub el, pierdem până şi teama. şi poate şi nebunia. şi apoi iar afara face ţac şi se încuie iarăşi într-un înăuntru. şi iarăşi… n-am văzut că vine, n-am văzut că vine… gând legănător-muşcător-agăţător, înfipt ca un ac de pescuit în cerul gurii, trăgându-te prosteşte după el, n-am văzut că vine. cine să vadă că vine. cine vine. doar pare că vine. el stă pe loc, încremenit, încremenirea lui vine, nu vine, stă, ea stă, tu o inhalezi, tu o inspiri adânc apoi zici că vine. închide ochii, ai un coşmar care trebuie scos afară, trebuie plimbat în lesă, trebuie mângâiat pe cap, lasă trezitul! hai să visăm că murim şi că ne doare! hai să ne dăm într-un leagăn care nu mai există! cheia cu care am adormit nu ne-a fost furată, nimic nu ne-a fost furat, cheia a intrat înăuntru, am adormit cu ea pe piept, a intrat, naiba ştie cum, n-a înghiţit-o nimeni, s-a dus ca proasta spre gaura potrivită, în piept era o gaură potrivită, în piept e plin de găuri nepotrivite, a fost o cheie isteaţă, a fost o cheie care a vrut, hai să dormim, să o împingem afară ca pe un jeton fals, de ce, de ce, nu e ea de vină, şi ce dacă, să o împingem şi să o luăm în mâini, să o încălzim, să o topim, să ne ţinem de ea, să stea afară ca să ne ţinem de ea, nu te poţi ţine de înăuntrul ăsta nicicum, haide să o izgonim, să o facem paznic. tu eşti departe, noi ştim unde eşti, înseamnă că eşti, noi ştim unde eşti, înseamnă că nu eşti chiar într-atâta de departe. unde-unde? nu ştim unde, habar n-avem unde, noi nu ştim nimic, noi suntem aici încuiate, aici, dincolo de încuietura asta nu vedem nimic, se clatină luminile, se clatină pereţii, se lipesc uzi ca nişte haine, ne sudăm cu ei, ochii noştri au o singură privire, una îngustă, care dă spre albeaţă şi paşi târşâiţi. haide să minţim, cu uitatul nu mai merge, să ne facem că am intrat, să ne plouăm pe pereţi şi să zicem că eram un tapet cu picăturele. să fim acolo unde ne închipuim că suntem şi să lipsim din restul lumilor. că există o intrare. că nouă nu ne trebuie o ieşire. că stăm. că vine ploaia şi că îi deschidem uşa şi că intră. că pleacă şi uşa rămâne dată de perete. că se întinde o afară goală şi că prin ea poţi să mergi ca printr-un lan, despărţind-o şi despleticind-o ca pe un hăţiş, al tău şi numai al tău, cu pieptănul în mână, cu mers de somnambul. am strecurat cheia în mecanism şi a cântat ‘mai bine să ne chinuim decât să ne pierdem’. am ascultat cu nasul în ierburi, cu urechile în nisip, cu păturile pe ochi, cu picioarele pe pereţi, cu bărbia pe balustradă, cu corpul îndoit peste balcon, cu palmele lipite de urechile altora, cu dinţii în ursul de pluş, cu mucii în sulul de hârtie igienică nedesfăşurată, cu ochii-n tavan, cu ochii în urmă, cu degetele mângâind suprafeţe, cu fruntea pe geam, cu ea pe oglindă, cu pixul înjunghind douăzeci de pagini deodată, cu gâtul prin sârme de garduri, cu pantofii lăsaţi undeva departe, la cea mai din urmă intrare. apoi am scos cheia din mecanism. şi m-am ţinut de ea. nu mai contează că plutim. nu mai contează că se face departe. nu mai contează că vor dispărea case cu ferme cu grădini cu nori cu linii ferate cu hornuri cu fum cu fluturi cu păsări de noapte cu aburi vorbind departe pe scoarţa caldă a pământului, nu contează că plutim şi că plutirea se va izbi de zidul care urcă până sus, atât de sus încât îl poţi pipăi de pe lună, nu mai contează că se va prelinge pe el în josul josului, în această clipă, doar în asta, e un pic din ce trebuie să fie. şi nu ajunge. şi ce dacă. şi e groaznic. ce păcat. înapoi, fuga mare, spre micile fiinţe cu gheare! ţine-te de mine cu ghearele mici şi fără simţuri, clincăne-mi şi croncăne-mi, rupe bucăţele de zahăr din cuiburile pe care le-am făcut, mănâncă la ele, ce bine, cronţ cronţ, cineva se hrăneşte, gând legănător-legănător-legănător. afara să pape din înăuntru. din leagănul lui bufneşte o pierdere. iar. iar legănare. iar bufnet. iar legănare. iar ştiut. iar legănare. iar podidit. iar legănare, iar plutire, iar ameţeală, iar căzut din greşeală. iar ploaie. iar distanţă. iar ninsoare. făpturile noastre devin tot mai mici, cu cât mai împreună, cu atât mai mici. undeva departe, zac îngropate făpturile noastre mari. departe în urmă, departe în faţă. pe ele le vom gherăi şi la ele vom scormoni, le vom scoate din pământ şi le vom pune să umble pe picioare şi ne vom ascunde şi ne vom închide în ele şi vom umbla în ele, în ele mari, în ele oarbe, şi le vom cere să facă totul aşa cum ceri unor haine să facă totul şi ele vor face, se vor apreta, se vor murdări, ne vor încuia în nasturi. or să dispară şi ele. să nu le invidiem. să batem unul la uşa altuia încet, pierdut, mai mult ca un râcâit.

Imagini – © Anne-Julie Aubry - http://www.annejulie-art.com/, http://www.annejulie-art.com/blog/, http://www.flickr.com/people/annejulie/, http://www.etsy.com/shop/thenebulouskingdom

Thank you so much, dearest Anne-Julie. Your beauty transcends any story of falling (under skies of tears).