Inundaţii

stăteam ascunsă după draperie. lumina era albastră, aerul era rece şi umed ca o compresă, mi se lipea de frunte şi mi se înfăşura în jurul gâtului. prin albastrul lui vedeam lucruri calde şi aspre, bune de pipăit, priponind oftaturi de pământ greblat: petale şi capsule, copaci ţuguiaţi şi cu scoarţa bună de ros, căţei ficşi, pe capul lor lustruit mă sprijineam deseori cu palma, ca şi când ar fi fost o măciulie de baston, sârme ghimpate de care mă ţineam, treceau prin laterale şi mă despărţeau cumva de restul lumii, dar erau bune ca nişte pereţi care te ţin adunat pe un culoar, le împingeam cu degetele, mă ajutam de ele ca să merg mai repede, ghimpii îmi treceau prin mâini dar nu se întâmpla nimic. mă uitam la rămăşiţele tale, obiecte împlântate în pământ, pe post de urme de care nu mai aveai nevoie, ce-mi trebuie întoarcere, ducă-se, rămână neacoperite, m-am desprins interior de propriile urme, e imposibil ca ele să mai ducă la mine oricum. mă uitam şi mă apuca o sfârşeală de lume, adormeam cu mâinile pe ele, dacă aveau să fugă până mă trezeam nu m-aş fi simţit vinovată, nu voiam să le încleştez, doar să mă arăt prezentă şi să mă fac simţită vag, fără înşurubări împotriva provizoratului. când deschideam ochii, urmele erau tot acolo, dormind şi ele, aşteptând ca ceva străin să treacă. mi-au crescut unghiile atât de mult încât abia mai pot atinge lucrurile ca la început. ploua peste rufele din balcon şi cămăşile se îngreunau, le apăsa apa, nu vreau să le apăr, se chinuie gândeam. ce rost ar avea să intervin în viaţa lor gândeam. din ploaie se auzeau voci de copii, prizoniere în picături mari, voci ţinute înăuntru de forţa de suspensie a …. a… a… nu mai ştiu a cui … a nepăsării faţă de ploaie. ei se izbesc în ploaie, ploaia îi încapsulează, nici nu mai înţeleg cine ţipă gândeam. o voce groasă a strigat treci în casă. ploaia intra în casă, umfla rufele puse la uscat, înspuma parchetul, ridica în tavan covorul ale cărui culori deveneau ireal de intense. animalele din covor se scuturau să-şi scoată apa din urechi. o vrabie se urca pe coarnele unui cerb. începea o muzică de disney. mă repetam… ploaia nu mai avea picături, cădea în plăci metalice, cobora ca un lift. dacă aş fi păşit peste balcon m-ar fi dus la parter fără să apăs cu degetul picătura-buton care mi-ar fi trebuit. nu se oprea oricum decât la parter. unghiile îmi creşteau. dacă aş fi încercat să ating picăturile, le-aş fi secţionat şi-ar fi început să le curgă sânge incolor cu miros de câmp.m-am târâit cu nasul prin iarbă, să îmi şterg răceala direct de pielea naturii. m-am şters cu peisajul la nas. mi-am lăsat coada în urmă, să apuci de capătul ei când o să fiu departe. sau să mă întorc spre ea când am să mă rătăcesc, sau să mă urc pe ea ca pe coada lui rapunzel, când oi vrea să ies din licăririle astea, sau să îmi scobor pe lanţul ei creierul, ca o găleată-ntr-o fântână, să îl învârt, să îl umplu şi să-l ridic în stropi. nu aveam voie să am urgenţe. vreau să întrerup totul acum strigam, o luăm de la început mai târziu, acum trebuie să îmi fac loc în alt corp, să dau dintr-o gheară spărgând coaja şi rămânând la jumate, nici ieşită nici ferită. mi s-a aşternut o oboseală ca un leşin. m-am lăsat pe vine de oboseală apoi am început să chiţcăi că nu mai pot, legănându-mă tâmp şi mângâindu-mi propriile picioare, genunchi, tibii, vene ca munţii pe hărţile geografice de plastic în relief, pe unghiile de lemn, pe tălpile în care aproape că mă găseam, mă ţineam eu pe mine de parcă eu aş fi fost craca de sub mine, o cracă vitează, sumeţindu-şi frunzele – dă să te ţin! şi îmi dădeam mâna cu talpa şi apoi iar mă uitam în jos terminată, apoi iar în sus, de parcă ar fi trebuit să vină mama-vrabie să-mi picure în cioc un viermişor gata mestecat. mi-era atât de somn. când închideam ochii, se tulbura tot pământul, se umplea de vin negru ca o lentilă muşcată de ochi, avertizând pâlpâit şi apoi înecându-se.

Imagini – © Catrin Welz-Stein