Sfârş

m-am trezit cu labele tale pe pleoape şi mă aşteptam să strângă sub oţeluri fel şi fel de vedenii pe care le ţinusem până atunci închise şi mute – vorbiţi în şoaptă copii, musca, nu vă îmbrânciţi, pe vârfurile picioarelor copii, stăm cuminţi până se ridică cortina. dacă se ridică. dacă nu o vor strânge labele în oţeluri şi o vor gherăi şi şi-o vor ascunde între pernuţe, hocus-pocus, scoţând tot de-acolo un ouşor sau o monedă sau un fluturaş de badminton – copii, măi, ce-am vorbit eu cu voi.dar tu stăteai cu labele pe copii de parcă le luai fiecăruia pulsul şi ei stăteau înşiruiţi ca pentru examenul medical, fiecare vedenie să fie măsurată şi cântărită pe cântarul alb, cu greutăţi plimbate orizontal, greutăţi ca bulele de aer din boloboc, să ştim dacă vedeniile astea stau cum trebuie, dacă nu-s dezechilibrate cumva şi dacă nu vor duce la dărâmarea scenei, ţinându-se ca nişte stâlpi încovoiaţi, în loc să stea drepte şi senine. şi eu îi mânam dintr-o parte în alta a ochiului, mergeţi, mergeţi, poate n-o să vă prindă. ştiu un loc, în fundul minţii adormite, luaţi-o înapoi pe culoarele din spate şi staţi ascunşi în mâl până vă zic eu.apoi ne-ai strâns dintr-o dată în braţe aşa de puternic şi ne-ai apăsat atât de tare, încât ne-am trezit cu toţii direct în coşul pieptului, ca într-o nacelă legănată de fluxurile de oxigen. am stat chitic, nu ne-am privit, vedeniile îşi ţineau şi ele ochii strânşi şi urechile strânse, fiecare se bucura în secret că a ajuns unde a ajuns vie şi nevătămată, ne gândeam că am putea rămâne acolo câteva secole dar nu puteam să recunoaştem asta în cor, aşa că tremuram de frică să nu vină careva cu vreo idee de smuls. şi cu cât trecea timpul, cu atât tremuratul se transforma în legănat, şi ne legănam cu capul în mâini sau cu genunchii în braţe sau de-a-n picioarelea, de pe o margine de talpă pe alta. până când, prinzând curaj şi pierzând răbdare, am deschis cu toatele ochii. de când i-am deschis am început să ne topim după flăcările dinăuntru, ne-am înţeles cu foamea lor şi ne-am pus imediat pe hrănit pârjolul, le mângâiam coamele flămânde şi le rugam să aştepte cuminţi până le mai aducem o roabă cu asigurări şi cu însingurări şi cu dulciuri ca de lins acadele sau răni, cu multe binecuvântări – la astea plescăiau foarte încântate, după ce le primeau, căutând să nu risipească nici cea mai mică particulă gustativă, apoi le priveam mistuind în linişte şi aşteptam noua poftă. din păcate n-am ştiut că nu trebuiau nicicum săturate. şi după ce s-au mulţumit şi s-au gudurat şi au cerşit după mai mult şi mai mult, am văzut cum nu mai pot arde tot ce le aduceam şi cum toate darurile aduse de vedenii erau scuipate şi împinse la o parte cu câte-un dos de flamă iar noi cu toatele ne luam biciuri de foc pe spinare şi ne micşoram întrebându-ne acum de unde facem noi rost de foame şi de lipsă şi chiar dacă o găsim, cum o incrementăm în bietul jăratic, printre suspinele-i mocnite. şi până să găsim vreo cale, am simţit cutremurul, cuptorul pieptului nu ne-a mai putut, a început să se zguduie şi să ne împingă pe toate în sus, ne-am lovit de noduri pe care regretam că nu le-am desfăcut cât stătusem înăuntru, şi ne-am trezit zvâcnite şi ţâşnite, acoperindu-ţi pupila şi ţinându-ne strând de ea ca o lacrimă care nu vrea să cadă-n gol. în zadar au fost toate agăţările, noi ne-am mai fi ţinut şi ne-am mai fi smuls picioarele rămase în inimă şi le-am fi adus pe malul pleoapei şi le-am fi balansat acolo fără să ne dăm drumul, dar ţi-ai dus atunci labele la ochi, ne-ai împrăştiat pe un obraz imens şi nou ca neplâns vreodată în viaţa lui, te-ai şters de noi şi ne-am zvântat rătăcite unele de altele; am rămas fiecare într-un cuib separat, în secunde diferite, pe la care circula aceeaşi limbă de ceasornic, purtându-ne vorbele de la una la alta.

Imagini – © Jason Limon http://www.limon-art.com/
Thank you for your consent, dear Mr. Jason Limon.