24

ca de obicei, cerurile nu s-au deschis; dar întunericul da. l-am dus la gură, nu ştiu din ce instinct, întâi l-am încercat cu buzele, să văd dacă frige, apoi mi l-am tras pe tot pe faţă ca pe un foşnet creponat. era fin şi poros şi prin el mişunau vieţi nelămurite, pe care le inhalam prelung fără să reuşesc să detectez în ele vreun cunoscut. apoi l-am tras spre mine mai mult şi mai mult, era şi prelung şi întins şi avea un larg în care aş fi vrut să ajung dar nu mă înconjura. şi poate tocmai pentru că ştiam că am lumina-n spate mă simţeam abia pe malul lui şi nu mi-era teamă de prăbuşiri sau de o rătăcire foarte apropiată. dacă mă lasă să merg, eu mă duc. dacă mă lasă să merg prin el îndeajuns de mult, nu-mi mai pasă că la un moment dat o să mă pierd. numai să ţină îndeajuns de mult încât să apuc să îl simt, să apuc mă tem de el înainte să mă înghită, să mă lase să păşesc peste el fără să-şi facă griji că o să rămână mic. asta îmi doream. şi cu fiecare pas, îmi făceam tot mai multe speranţe că e îndestul de lung, începeam chiar să sper că e nesfârşit, chiar dacă îi mai ştiam încă marginea care dădea spre trecutul cu luciri de faruri şi mici făpturi ocupate cu fotosinteza. îi intram câteodată pe firul respiraţiilor, avea multe-multe, îmi croiam haine cu mâneci din răcoare şi cu inele eoliene şi cu brăţări din care uneori scăpam cu greu, dar nu mă necăjeau micile capcane şi nici nu mă întrebam dacă-s finale şi dacă o să mă ţină în loc şi cel mai mult îmi plăcea că timpul trecea atâta de lent încât de-a lungul unei singure secunde descopeream tăceri şi asprimi noi, descopeream adâncituri de care nu ştia nici el până nu le încercam cu tălpile sau cu palmele şi găseam călduri adunate în cuiburi care pufneau într-un râs cuminte când se vedeau găsite. nu toate pufneau în râs. unele îngheţau instantaneu şi se închideau cu sunet surd. şi atunci mă aşezam peste ele şi le cloceam până când ceva anume din trecerea timpului le convingea să îşi slăbească strânsorile. şi când se slăbeau ele pe ele, nu-şi mai puteau împiedica şuviţele să cadă şi se prelungeau în dâre adânci şi călduroase dar tot mute, parcă şi mai mute, poate pentru ele era o înfrângere deşi eu nu le lăsam să piardă nimic iar când puteam, le adunam din nou la un loc, le împleteam cozile şi li le înfăşuram peste urechi ca nişte melci în spiralele cărora se puteau asculta singure. întunericul avea inimă şi şi ea s-a deschis. doar că nu semăna deloc cu ce îmi închipuiam despre a mea şi nici nu îmi amintea de vreun altfel de miez transparent, era greu de atins, de fapt imposibil de simţit prin atins, pentru că se construia ca o perdea care cădea atât de implacabil încât fiecare atingere se solda cu un intrat sau cu un ieşit. de câte ori îmi puneam mâna pe perdeaua inimii întunericului, fie ajungeam brusc în mijlocul ei, înconjurată de pulsaţii care erau mai mult căderi şi ţâşniri decât bufnete egale, fie mă trezeam dintr-o dată afară, uitându-mă cu invidie la viaţa ei imperturbabilă. până la urmă mi-a plăcut mai mult înăuntru. am mai atins şi am mai intrat şi când mi-am dat seama că nu e chip să explorez ceva, am întârziat înăuntru mai multă vreme, luându-mi genunchii în braţe şi ascultând pur şi simplu, ca sub un duş din care nu curgea nici apă, nici sunet, ci o viaţă a cuiva. din care nu distingeam mai nimic, nu aveam cum să mi-o aduc pe limba mea şi să o developez pe vreun înţeles. doar stăteam înăuntru şi eram mândră într-un mod stupid că stau acolo, mi se părea că am ajuns şi atât; cred că ar fi fost singurul loc în care aş fi putut să dorm. să dorm curat. să dorm de-adevăratelea. nu puteam să mă topesc acolo nici să fi vrut. îmi părea şi rău şi bine. dar simţeam că aşteptând mă coloram. nu-mi dădeam silinţa să aflu cum şi să mă redefinesc în vreun fel. mă coloram ca o carte de colorat. mă umpleam de lucruri cu care trebuia să mă umplu, îmi păstram contururile dar mă îmbibam de conţinuturi care-şi găseau şi ele locul lor şi nu se aşterneau sufocant ori pieziş, îşi găseau propriile margini şi se lăsau în ele. îmi mai aminteam şi de lumina din spate. numai gândul la ea şi mă rănea destul cât să nu îmi mai pese de vreo înapoiere. şi cea mai palidă rază îmi semăna a vivisecţie şi cel mai copt apus îmi amintea de laboratoare şi microscoape şi priviri exacerbate de lupe, privit, privit, privit impus de lumină, privit a cărui creştere forţată era mereu dictată de lumină, nu mi-era dor de cruzimea privitului, privit-cuţit, privit înfipt în inimă, privit răsucit în rană, nimic nu-mi părea a aduce siguranţă în lumea ochiului, a reflectoarelor, a torţelor, niciun fel de sclipire, niciun bec, nicio flacără, niciun fulger nu putea fi mai bun. aşa că am rămas în găluştele oarbe şi tăcute, am fermentat prin ele ca o zaharidă, le ascultam râsul învelit sau le crispam şi apoi le cloceam, poate părea că nu făceam nimic, dar eram într-o ascultare atât de intensă încât ştiam că făceam şi păţeam mai mult decât oricând.

Imagini – © Bette Burgoyne – http://betteburgoyne.net/
Thank you so much, dear Ms. Bette Burgoyne, for your kind consent.