Sfârş

m-am trezit cu labele tale pe pleoape şi mă aşteptam să strângă sub oţeluri fel şi fel de vedenii pe care le ţinusem până atunci închise şi mute – vorbiţi în şoaptă copii, musca, nu vă îmbrânciţi, pe vârfurile picioarelor copii, stăm cuminţi până se ridică cortina. dacă se ridică. dacă nu o vor strânge labele în oţeluri şi o vor gherăi şi şi-o vor ascunde între pernuţe, hocus-pocus, scoţând tot de-acolo un ouşor sau o monedă sau un fluturaş de badminton – copii, măi, ce-am vorbit eu cu voi.dar tu stăteai cu labele pe copii de parcă le luai fiecăruia pulsul şi ei stăteau înşiruiţi ca pentru examenul medical, fiecare vedenie să fie măsurată şi cântărită pe cântarul alb, cu greutăţi plimbate orizontal, greutăţi ca bulele de aer din boloboc, să ştim dacă vedeniile astea stau cum trebuie, dacă nu-s dezechilibrate cumva şi dacă nu vor duce la dărâmarea scenei, ţinându-se ca nişte stâlpi încovoiaţi, în loc să stea drepte şi senine. şi eu îi mânam dintr-o parte în alta a ochiului, mergeţi, mergeţi, poate n-o să vă prindă. ştiu un loc, în fundul minţii adormite, luaţi-o înapoi pe culoarele din spate şi staţi ascunşi în mâl până vă zic eu.apoi ne-ai strâns dintr-o dată în braţe aşa de puternic şi ne-ai apăsat atât de tare, încât ne-am trezit cu toţii direct în coşul pieptului, ca într-o nacelă legănată de fluxurile de oxigen. am stat chitic, nu ne-am privit, vedeniile îşi ţineau şi ele ochii strânşi şi urechile strânse, fiecare se bucura în secret că a ajuns unde a ajuns vie şi nevătămată, ne gândeam că am putea rămâne acolo câteva secole dar nu puteam să recunoaştem asta în cor, aşa că tremuram de frică să nu vină careva cu vreo idee de smuls. şi cu cât trecea timpul, cu atât tremuratul se transforma în legănat, şi ne legănam cu capul în mâini sau cu genunchii în braţe sau de-a-n picioarelea, de pe o margine de talpă pe alta. până când, prinzând curaj şi pierzând răbdare, am deschis cu toatele ochii. de când i-am deschis am început să ne topim după flăcările dinăuntru, ne-am înţeles cu foamea lor şi ne-am pus imediat pe hrănit pârjolul, le mângâiam coamele flămânde şi le rugam să aştepte cuminţi până le mai aducem o roabă cu asigurări şi cu însingurări şi cu dulciuri ca de lins acadele sau răni, cu multe binecuvântări – la astea plescăiau foarte încântate, după ce le primeau, căutând să nu risipească nici cea mai mică particulă gustativă, apoi le priveam mistuind în linişte şi aşteptam noua poftă. din păcate n-am ştiut că nu trebuiau nicicum săturate. şi după ce s-au mulţumit şi s-au gudurat şi au cerşit după mai mult şi mai mult, am văzut cum nu mai pot arde tot ce le aduceam şi cum toate darurile aduse de vedenii erau scuipate şi împinse la o parte cu câte-un dos de flamă iar noi cu toatele ne luam biciuri de foc pe spinare şi ne micşoram întrebându-ne acum de unde facem noi rost de foame şi de lipsă şi chiar dacă o găsim, cum o incrementăm în bietul jăratic, printre suspinele-i mocnite. şi până să găsim vreo cale, am simţit cutremurul, cuptorul pieptului nu ne-a mai putut, a început să se zguduie şi să ne împingă pe toate în sus, ne-am lovit de noduri pe care regretam că nu le-am desfăcut cât stătusem înăuntru, şi ne-am trezit zvâcnite şi ţâşnite, acoperindu-ţi pupila şi ţinându-ne strând de ea ca o lacrimă care nu vrea să cadă-n gol. în zadar au fost toate agăţările, noi ne-am mai fi ţinut şi ne-am mai fi smuls picioarele rămase în inimă şi le-am fi adus pe malul pleoapei şi le-am fi balansat acolo fără să ne dăm drumul, dar ţi-ai dus atunci labele la ochi, ne-ai împrăştiat pe un obraz imens şi nou ca neplâns vreodată în viaţa lui, te-ai şters de noi şi ne-am zvântat rătăcite unele de altele; am rămas fiecare într-un cuib separat, în secunde diferite, pe la care circula aceeaşi limbă de ceasornic, purtându-ne vorbele de la una la alta.

Imagini – © Jason Limon http://www.limon-art.com/
Thank you for your consent, dear Mr. Jason Limon.

O amestecătură

1.
dacă vreţi să citiţi despre cum se aşterne tiparul icoanei pe perete şi apoi se fac găurele cu acul şi se toarnă peste ele funingine

sau despre cum se lasă icoanele la pielea goală şi cum se leapădă de ferecăturile preţioase, dacă vreţi să ştiţi cum îşi schimbă îngerii hainele între ei şi cum îşi rotesc locurile în jurul mesei

sau dacă vreţi să ştiţi despre marele clopot tras de câini şi despre limba lui din femur de urs

despre cum se ascunde o datorie în ceară şi cum se topeşte ea peste o mie de ani

dacă vreţi să ştiţi despre îngerul care-a întârziat la Înviere şi a rămas cu aripa strâmbă

sau dacă vreţi să ştiţi cum tremură căprioara în faţa omlupului şi cam ce face când îşi vede puiul în ghearele lui

dacă vreţi să ştiţi cum îl amăgeşte floarea de colţ pe omlup

despre cum se îmblânzeşte fiertura de legume cu o lingură de untură sau despre cufărelul lăsat pe mâna nemintoaselor sau despre îngreuierea trupului cu mădulare străine (nu de-alea, de celelalte).

sau cum se face o rugăciune cinstită, jucând bătuta în faţa Fecioarei până se bucură şi face o minune atotincendiatoare

dacă vreţi să ştiţi cum cresc şi se albesc bărbile sfinţilor de pe zidurile bisericeşti sau despre cum e chiorât Sfântul-cu-cap-de-câine

2.
dacă mai vreţi şi despre fata care dansează cu stânca şi despre fata care mângâie peştii humu-humu până-i face să-şi părăsească lapţii în apă

dacă vreţi să ştiţi cum adoarme judele-n canoe şi e cotropit de femeia-şopârlă care se gudură din solzi şi se răsfoaie făcându-l să se îmbie la ea. despre cum se-ascunde el în vulcan şi cum se scuipă vulcanul cu toate salamandrele pământului, chemate de femeia-şopârlă, strunitoarea de cutremure.

dacă vreţi să ştiţi cum se duce cineva să îşi recunoască la morgă propriul cadavru

despre matematicianul care n-are voie să facă calcule pe şerveţele sau pe aburii geamului

dacă mai vreţi să ştiţi despre cum înnebunesc piesele de şah în propria lor cutie şi cum ajung la măceluri şi cum îşi fură una alteia culoarea

despre Mâncă-Lemne căruia zeiţa sa îi bagă vină că după ce se scobeşte în dinţi înghite scobitorile şi despre cum a dat ea foc scobitorilor iar el s-a dus să trăiască un destin de împrumut

despre turiştii care se ţuruie pe marginea vulcanului să vadă dacă sfârâie

sau despre pescuitul la facle şi zeul care se-mpuţea în ladă

sau despre creţurile de pe suflet şi căţeaua trăsnetului ţinută în lanţ

sau despre cum e spânzurat Moemoe şi cum Haumea se dezbracă în faţa copacului şi cum copacul deschide o uşă, Haumea intră, copacul începe să murmure şi să tresară şi să lase în jos creanga spânzuratului

despre cum se supără zeiţa că nu i se dă cu împrumut săniuţa nobilă şi despre cum face iarăşi pârtie de lavă

aşam, dacă vreţi, găsiţi prin 1. Amintirile peregrinului apter şi 2. Străinii din Kipukua, ambele de Valeriu Anania.

24

ca de obicei, cerurile nu s-au deschis; dar întunericul da. l-am dus la gură, nu ştiu din ce instinct, întâi l-am încercat cu buzele, să văd dacă frige, apoi mi l-am tras pe tot pe faţă ca pe un foşnet creponat. era fin şi poros şi prin el mişunau vieţi nelămurite, pe care le inhalam prelung fără să reuşesc să detectez în ele vreun cunoscut. apoi l-am tras spre mine mai mult şi mai mult, era şi prelung şi întins şi avea un larg în care aş fi vrut să ajung dar nu mă înconjura. şi poate tocmai pentru că ştiam că am lumina-n spate mă simţeam abia pe malul lui şi nu mi-era teamă de prăbuşiri sau de o rătăcire foarte apropiată. dacă mă lasă să merg, eu mă duc. dacă mă lasă să merg prin el îndeajuns de mult, nu-mi mai pasă că la un moment dat o să mă pierd. numai să ţină îndeajuns de mult încât să apuc să îl simt, să apuc mă tem de el înainte să mă înghită, să mă lase să păşesc peste el fără să-şi facă griji că o să rămână mic. asta îmi doream. şi cu fiecare pas, îmi făceam tot mai multe speranţe că e îndestul de lung, începeam chiar să sper că e nesfârşit, chiar dacă îi mai ştiam încă marginea care dădea spre trecutul cu luciri de faruri şi mici făpturi ocupate cu fotosinteza. îi intram câteodată pe firul respiraţiilor, avea multe-multe, îmi croiam haine cu mâneci din răcoare şi cu inele eoliene şi cu brăţări din care uneori scăpam cu greu, dar nu mă necăjeau micile capcane şi nici nu mă întrebam dacă-s finale şi dacă o să mă ţină în loc şi cel mai mult îmi plăcea că timpul trecea atâta de lent încât de-a lungul unei singure secunde descopeream tăceri şi asprimi noi, descopeream adâncituri de care nu ştia nici el până nu le încercam cu tălpile sau cu palmele şi găseam călduri adunate în cuiburi care pufneau într-un râs cuminte când se vedeau găsite. nu toate pufneau în râs. unele îngheţau instantaneu şi se închideau cu sunet surd. şi atunci mă aşezam peste ele şi le cloceam până când ceva anume din trecerea timpului le convingea să îşi slăbească strânsorile. şi când se slăbeau ele pe ele, nu-şi mai puteau împiedica şuviţele să cadă şi se prelungeau în dâre adânci şi călduroase dar tot mute, parcă şi mai mute, poate pentru ele era o înfrângere deşi eu nu le lăsam să piardă nimic iar când puteam, le adunam din nou la un loc, le împleteam cozile şi li le înfăşuram peste urechi ca nişte melci în spiralele cărora se puteau asculta singure. întunericul avea inimă şi şi ea s-a deschis. doar că nu semăna deloc cu ce îmi închipuiam despre a mea şi nici nu îmi amintea de vreun altfel de miez transparent, era greu de atins, de fapt imposibil de simţit prin atins, pentru că se construia ca o perdea care cădea atât de implacabil încât fiecare atingere se solda cu un intrat sau cu un ieşit. de câte ori îmi puneam mâna pe perdeaua inimii întunericului, fie ajungeam brusc în mijlocul ei, înconjurată de pulsaţii care erau mai mult căderi şi ţâşniri decât bufnete egale, fie mă trezeam dintr-o dată afară, uitându-mă cu invidie la viaţa ei imperturbabilă. până la urmă mi-a plăcut mai mult înăuntru. am mai atins şi am mai intrat şi când mi-am dat seama că nu e chip să explorez ceva, am întârziat înăuntru mai multă vreme, luându-mi genunchii în braţe şi ascultând pur şi simplu, ca sub un duş din care nu curgea nici apă, nici sunet, ci o viaţă a cuiva. din care nu distingeam mai nimic, nu aveam cum să mi-o aduc pe limba mea şi să o developez pe vreun înţeles. doar stăteam înăuntru şi eram mândră într-un mod stupid că stau acolo, mi se părea că am ajuns şi atât; cred că ar fi fost singurul loc în care aş fi putut să dorm. să dorm curat. să dorm de-adevăratelea. nu puteam să mă topesc acolo nici să fi vrut. îmi părea şi rău şi bine. dar simţeam că aşteptând mă coloram. nu-mi dădeam silinţa să aflu cum şi să mă redefinesc în vreun fel. mă coloram ca o carte de colorat. mă umpleam de lucruri cu care trebuia să mă umplu, îmi păstram contururile dar mă îmbibam de conţinuturi care-şi găseau şi ele locul lor şi nu se aşterneau sufocant ori pieziş, îşi găseau propriile margini şi se lăsau în ele. îmi mai aminteam şi de lumina din spate. numai gândul la ea şi mă rănea destul cât să nu îmi mai pese de vreo înapoiere. şi cea mai palidă rază îmi semăna a vivisecţie şi cel mai copt apus îmi amintea de laboratoare şi microscoape şi priviri exacerbate de lupe, privit, privit, privit impus de lumină, privit a cărui creştere forţată era mereu dictată de lumină, nu mi-era dor de cruzimea privitului, privit-cuţit, privit înfipt în inimă, privit răsucit în rană, nimic nu-mi părea a aduce siguranţă în lumea ochiului, a reflectoarelor, a torţelor, niciun fel de sclipire, niciun bec, nicio flacără, niciun fulger nu putea fi mai bun. aşa că am rămas în găluştele oarbe şi tăcute, am fermentat prin ele ca o zaharidă, le ascultam râsul învelit sau le crispam şi apoi le cloceam, poate părea că nu făceam nimic, dar eram într-o ascultare atât de intensă încât ştiam că făceam şi păţeam mai mult decât oricând.

Imagini – © Bette Burgoyne – http://betteburgoyne.net/
Thank you so much, dear Ms. Bette Burgoyne, for your kind consent.