Întunericul de dimineaţă

e frumos şi cineva lipseşte şi pe jos pe foarte jos e foarte multă iarbă şi iarba a îngheţat peste noapte şi îi tremură clorofila prin nervuri şi e nedormită şi trebuie să răsune şi să admită că se face cald, deşi are vârfurile reci şi rădăcinile anchilozate. şi o va face, normal, va sclipi şi va roşi, se va umple de paiete şi de floricele comerciale, floricele gustate de om, nu muşeţei meschini sau albăstrele aţoase sau rochiţe de rândunică destrămate şi târâşe. o să-şi pună maci sau floarea soarelui sau lumânărici care cască gura dacă le strângi de comisurile corolei. iepurii vor avea gusturi mult mai bune decât oamenii. de-aia vor fi fricoşi. un iepure te va privi în ochi pe rând. de ce să ia totul deodată. îţi va arăta întâi ochiul stâng. apoi dintr-un salt – doar pe dreptul. apoi te va privi cu coada. şi cu urechile culcate pe spinare. oamenii nu au căsuţe cu fum, înconjurate de verdeaţă. îşi închipuie că au şi le miroase a lemn, a frunze rupte între degete şi strivite mărunt între dinţi, în mintea lor au scăunele de lemn de înălţimea pisicilor şi cuptoare făcute din lut pe jumate dat cu var. şi miroase a lut crud, dintr-o groapă portocalie la care vin în pelerinaj constructori cu găletuşe şi lopeţele din plastic roşu. şi nu mănâncă nici căsuţele din turtă dulce care se odihnesc pe tarabe, cu ferestrele la soare, le lasă să se usuce apoi le demolează şi le dau la păsări. dar pe la nasul lor vor trece vulpiţe sau vulpoi la care ei se vor închina cu lopeţica. apoi la marginea oraşului va veni un cerb care le va cere cere telefonul pentru numai două minute. iar ei se vor mira că cerbul are copită de argint dar n-are telefon. şi multe fiinţe se vor transforma în fulgi de zăpadă. fulgi care se topesc în palmă sau în aer, strângându-şi sub ei lăbuţele cu gheruţe apoi strângându-se chiar pe ei în ei înşişi, ascunzându-se în spatele atomilor de hidrogen şi oxigen şi storcându-se lăcrimoşi. şi cineva va auzi de foarte departe şi îşi va ascuţi urechile pentru ca totul să curgă în ele, să îi imprime viteză şi spor la ros copăcime. şi mereu va auzi ce spunem noi dar ne va da vocile la o parte, fâş fâş, ca să audă altă voce mai bine, cea mai cunoscută şi mai pereche. şi norii se vor umple iarăşi de pământ, aşa că o să ne gândim să stăm acasă, nu mai e de plecat, iarăşi e mai curat pe jos decât pe sus. iar fluturii aceia mici şi albaştri pe care îi prinzi cel mai uşor, cei mai sidefii şi mai blânzi, or să negocieze cumva cu fraţii lor cap-de-mort să nu se caţere pe noi în timpul nopţii, să nu ne strângă de gât cu picioarele lor filamentoase şi cu trompa lor elastică. şi ochiul o să se crape înceeeet, foarrrte, cu pârrrrâituri şi scârţâituri prelungi, odată cu crăpatul de ziuă, ba nu, puţin mai din timp, cât să nu simtă degete groase de lumină cum i se pun între pleoape ca un picior în prag, blocând închiderea şi pătrunzând cu forţa prin văzul rămas în holul de la intrare. şi o să mimăm somnambulismul. ce păcat că fiecare va fi treaz dar va spune că nu, că el doarme, că la el e noapte, că încă mai are de terminat cu bine un vis la care a lucrat atâta că nu-l poate lăsa de izbelişte, că încă nu poate să descleşteze gura, să toarne printre buze cafeaua, hâc hâc, nu se poate încă. dar acuma e doar frumos şi nu s-a lăsat încă somnul, doar puţintel întuneric, doar cât să anunţe că mai sunt câteva ore până când o să se înnoroieze şi halourile şi aurele şi cristalinii şi acest cuvânt de care mie mi-e frică pentru că îl văd numai în locuri urâte, acest cuvânt care nu ar trebui folosit pentru că dacă-l foloseşti dispare şi care imediat ce o să-l scriu o să se şi umple de glod, acest cuvânt.. chiar acum, chiar acum se va îndopa cu pământ şi gunoaie, mi-e chiar groază să-l pronunţ dar iată: roua.

Imagini – © Scott Belcastro - http://www.scottbelcastro.com/ , http://scottbelcastro.blogspot.com/
Thank you so much, dear Scott, for letting me use your images.