Mister

uneori e ca un strănut de neoprit ai zice, dar care nu vrea şi nu vrea să se întâmple şi mi se plimbă între ochi şi nas până-mi dau lacrimile, în loc să se grăbească mai mult spre nas-gură, îmi mişună pe sub frunte unde începe să adune păpădii şi muşeţei şi numai bine nu îmi face culesul ăsta mărunt, fir cu fir cu fir cu fir, fără să pot duce la capăt o respiraţie întreagă şi nici nu cade direct într-un organ, să clocotească sau să se lichefieze sau să se calcifieze acolo, stă numai sub piele şi circulă ca o maşină de tuns iarba, pieptănând numai ea ştie ce, colorând sau decolorând, turnând acuarele în fiecare por, până când apa din paharul în care e clătită pensula devine mâl. şi de la atâtea culori de apă, suprafaţa mea se ondulează atât de tare încât ajunge dincolo de ea însăşi ajunge pe verso, în timp ce dosul ajunge pe faţă, dar care dos, din moment ce el deja fusese înlocuit de prelinsul feţei în el? oricum, face ce face şi inversează sensurile foarte uşor, nici nu-ţi vine să crezi că a existat un t0 în care mersul firesc a luat-o înapoi, rămânând firesc. apoi se potoleşte un moment şi se împacă cu mine, mă îmbracă şi mă îmbarcă, mă duce într-un loc în care maşina de tuns iarba pare foarte la locul ei, trece leneş ca un pieptăn, ţesălându-mi vinişoarele de pe mâini sau de pe tâmple sau de pe frunte sau din albul ochilor şi irigându-mi buzunarele în care degetele mi se strecoară ca în piscine, fără să-şi mai târşâie unghiile ca pe un drum de ţară. şi atunci mă umplu de tot felul de curcubee, îmi vine să le prefir, să le împrăştii, să le trag de câte-o culoare, să le răsucesc ca pe acadele şi să le transform în bastonaşe de care să mă sprijin ca un moşuleţ închipuit, să le adun unele peste altele sub formă de castel şi să le bătătoresc bine de jur împrejurul meu, să stea lipite, să nu se scurgă din ele nici fir de nisip. pentru că ştiu că durează puţin şi când o să plece o să-şi ia şi căldura, o s-o strângă ca pe o umbrelă, o s-o extragă din mine umplând trei eprubete pe care o să le pună frumos în valijoara de întuneric cu care o s-o ia din loc fără scrupule. şi oricât mi-aş dori atunci să descopăr în vreun colţişor uitat vreo calorie oricât de mică, cu care să fac focul, o să fie foarte răcoare şi toate pulsaţiile din pleoape până-n degete o să se porţelaneze şi o să se umple de fisuri din cauza contracţiei prea bruşte. nu e nevoie să fie foarte frig, e suficientă răceala venită pur şi simplu, intrând ca pe uşă, aruncându-se în tine ca în vârful patului. nu-mi mai aduc aminte, nu-mi mai aduce aminte, nu îmi plac învierile astea pompate pe gât cu îndemnuri de aducere aminte, învierile de uitări. bine că nu mă obligi să port rochia lu’ bunica, pentru ca apoi să încerci să mă convingi cât de bine-mi stă în ea. nu îmi aduc aminte. dacă nu-mi mai aduc aminte, îţi mai rămâne ceva? de făcut? nu vreau să spun că îmi displace lumina artificială. chiar ţin foarte mult la becurile galbene. dar asta nu înseamnă nimic, oricât te-ai ruga de ea să facă vară, oricât ai întinde gândurile la uscat, prinzându-le în cârlige pe filamentul dantelat şi incandescent, el stă acolo, închis. în timp ce atunci când maşina de tuns iarba, de văruit copacii, de rimelat omizile şi de schimbat lipiciul melcilor umblă liniştită, atunci când pot să mănânc tone de bomboane mentolate fără să mi se facă frig – scrântelile din porţelanuri se dizolvă şi toate ceşcuţele se transformă în halviţă moale şi cleioasă; şi culmea e că aşa sunt ele mai întregi, mult mai întregi luate şi linse de pe degete, decât în farfurioarele lor îngheţate. dar câteodată mă îmbracă aşa nepotrivit că mă şi încurc în căldură. toată groaza se înconjoară de fire de praf sclipitoare şi când mă şterg la ochi am impresia că mă şterg de praf şi când mă şterg de praf am impresia că doar îl vântur mai tare şi îl trimit spre alţii pe post de emisar. şi-atunci nu mă pot abţine să nu mă uit dacă a ajuns sau nu. chiar dacă e foarte rău şi foarte frumos.

Imagini – © Gillian Warden – http://www.gillianwarden.com.au/
Warmest thanks, dear Gillian, for letting me use your images.