Despre tine

urâţenia ta e incomensurabilă. te înroşeşte la faţă, te congestionează, te combustionează, te tumefiază, din mâini îţi cresc scărpinători cu care-ţi freci orgoliul până-i dă sângele, până face crustă, până-l rupi iar şi iar şi iar, îmi faci scârbă, mie, lor, ei se uită, apoi întorc capul, se uită pe geam, se uită în hârtii, cineva ar trebui să se ridice din scaun să înfigă în tine un creion, până te dezumfli, ca un balon plesnit, încreţit pe jos, piele bătrână şi mortăcioasă. pisica te ignoră, pisica ştie de tine, pisica face corize la porumbei. umbra îţi curge direct şi numai din nas. din mototolelile tale ies armate cu bocanci de ridicol, strivind coada pisicii. pisica are nouă cozi. apa nu te udă, nu te stropeşte, nu te spală, se pătează. pisica scutură din labă şi scuipă. toate gesturile sunt ticuri, îţi ridici carnea din reflex, îţi dai capul pe spate din reflex, îţi bagi mâna în punga cu pufuleţi a copilului şi o scoţi de-acolo plină de viermi galbeni şi mari cât degetul, duci degetul la gură, punga începe să ţipe, îşi smulge codul de bare şi o ia la fugă. cari la gură un nou pumn plin cu degete. te îndopi. te sufoci. te răsuceşti în tine, cârpele ţi s-au înnodat în jurul satisfacţiei, te umplu de stenoze, hrăpăreala ţi se înşurubează ca un fasung pe gât în jos, mănâncă, mănâncă, mănâncă din alţii dacă ţi-e foame, sunt inepuizabili, sunt saci fără fund, du-i la gură din reflex, explodează, umple covorul de smoală. urechilor tale le lipseşte canalul, sunt cusute, sunt lipite, sunt apendice, sunt capace organice aşezate peste mintea-ţi înroşită. prin ele nu respiră nimic, combustia caută supape, urechile sunt zid epidermic, pe dinăuntru ego-ul clocoteşte, vrea vărsare. te vezi în faţa ochilor, tu pe tine, fără oglindă, fără privitor, atâta vezi, tu eşti roata mare de caşcaval la care dinţii tăi de şoricel trebuie s-ajungă. pisica aşteaptă să te hrăneşti. aşteaptă să dispari în tine. pisica nu mănâncă şoareci. oamenii da. ce mai tăiem noi azi? asta-i întrebarea. în visele mele arăţi aşa.

Imagini – © Vladimir Moldavsky - http://vladimir-moldavsky.com/, http://jude1984.deviantart.com/
Thank you so much, dear Vlad, for letting me use your images.

Prin oraş, iavaş-iavaş

tare mult îmi place orăşelul, e-nghesuit şi pus să mă bruieze şi-mi place că se strânge-n jurul meu de parc-ar vrea să mă intimideze; dar adevărul e că poţi să stai în mijloc, cu mâinile în buzunar, să fii chiar tu picăturica ce umple pentru ceilalţi un pahar. poţi alege pereţii care opresc tumultul, păzindu-ţi puţineul, poţi să te urci pe Inter să pipăi apogeul şi poţi, la o nevoie, să îl urmezi pe Diogene, suplimentându-i înţelept butoiul c-un arsenal de damigene. îmi place că la oraş e plin de dumnezei, dumnezeul beţivilor, dumnezeul şoferilor, dumnezeul hoţilor de buzunare, dumnezeul flecurilor rupte, fleacurilor pierdute, leacurilor trecute, lacurilor stătute, dumnezeul căzuţilor în canal şi al ziarelor nevândute pe care le găseşte, nesperat, un cititor şi pasional şi pensionat. şi nu mai zic de dumnezeul meu preferat, cel al căzuţilor de la etaj care aterizează pe un câine, hrănit în prealabil chiar din bucata lor de pâine şi firmitura lor de foietaj. şi-mi place c-o avea el bube, dar mult mai bine stă la bude, care veghează parcurile ostăşeşte, mai dese ca băncuţele din care-oricum măcar o stinghie lipseşte – căci deh, or fi fiind şi budele un loc în care lumea bună se-odihneşte – ba chiar nici loc de veci să-i spun nu mi-ar fi greu, dacă ar fi să îl numesc veceu. apoi îmi place că parcul are lac chit că-i acoperit de un caimac căruia nici cu vâsla nu îi vii de hac. şi-mi place că are nenumărate indicatoare cu interdicţie de scăldat, lizibile doar dacă lacu-i îngheţat . mie nu îmi place-afară aşa că umblu din prăvălioară în prăvălioară şi de minune îmi convine că orăşelul are multe magazine, în care ţi se dă voie să intri, ca şi când din loc în loc, ai mai avea şi altă locuinţă decât cea de la tine din bloc. de fapt, dacă eşti cât de cât decent, nici n-ai nevoie de apartament, important e să ai faţă de client. dar cel mai mult îmi plac plăpumioarele din faţa primăriilor, cădiţele de baie de sub podul grant, covoarele nomade care-au luat locul cutiilor al căror nou şi vajnic ocupant e un căţel mereu gestant. şi-mi place că locuitorii nu doar că umblă dezlegaţi, dar sunt atât de rafinaţi încât au dat uitării îmbrăcămintea care îi făcea atât de inhibaţi. cel mai mult îmi place de vecinul care mă-ntâmpină-n chiloţi în casa scării, de doamnele de pe ştefan furtună şi din drumul sării, dar şi de balconarzii cu ţigară şi maieu sau fetele cu şold natur, atât de tandru legănate de troleu. ah, şi era să uit un deliciu important! oricât v-ar părea de extravagant, îmi plac la nebunie cetăţenii care sunt atât de deschişi că nu se pot bronza furiş la o meschină margine de nisipiş; aşa că se soresc din plin pe-acoperiş. ba bine că nu! avem şi ştrand, chiar voiam să vi-l recomand. atâta că-l evită lumea snoabă spunând că-i plin de cioburi lăsate de supuşii făr de joburi dar cu roabă ai preamăriei sale cioabă. în schimb, în topul meu doloric, rămâne totuşi, neîntrecut (şi mai ales de netrecut) centrul istoric. pe lângă resturi de mâncări rămase între cărămizi cariate, are – stupoare – chiar şi anticariate. cu cărţi la preţuri cât micii al căror miros îţi întoarce lectura pe dos. e un centru frumos. are un zid soios denumit ruină şi un sit arheologic cu aspect de latrină. şi mai găsesc c-acest urban vacarm, pe lângă ineditu-i şarm emite gaze de eşapament, intoxicându-şi populaţia cu un bizar ataşament care transformă hârb şi jeg într-un deliciu decadent. noroc că-n fiecare colţ de stradă şi-n orişce compartiment, câte un negustor cinstit te-mbie cu rivanol pe pansament.

Imagini – © Jarosław Miklasiewicz – http://www.miklasiewicz.netgaleria.pl/
Thank you so much, dearest Jarek, for these astounding images.

Descărcări eclectice

când cu gene indigene, gene false, dezoxiriebonite sau ribonite panglicarde, sara suflu-n lumânarde, când cu gene ubusite, uburoiuri, rânduri, râuri, hamuri, site cern prin cerc de cearcăn, văz cum lumea se răsfiră, fir-ar-safiră, musai musafiră, când cu gene oştenite mă întorc şi-mi torc şi-mi torn şi-mi storc gândul porc şi îi spun cu smiorc mişcă-te din drum, iată vine-un solz de pace, carapace care caravanseface când cârpaci de paşi şi paji un cârpaş ori un cârpaşă prinde aerul în ace ca în faşă biciuindu-l cărpănos c-o cravaşă care nu era cravată nici când paşa avea pată pusă pe un clar de fată, care nu era nici faţ-ascunsă nici de faţă, ci într-adevăr o hoaţă – c-o năframă şugubeaţă, altfel spus, suguşând un vârf de băţ şi privindu-ne de sus: ce îmi spune-un solz de pace, când cu gene ostoite sara suflu, pe deal, în zbucium, cu mânie sau jale? – dormi în pace! găsesc spusele-i normale, dat fiind că-n lumânări, suflu din răpuse gene, îndreptându-mi şi agale şi alene spre moş ene, paşii pe şapte cărări. alţii caută-n oglindă de-şi buclează a lor păr, alţii se crestează-n grindă ori colindă flori de măr, ori flori dalbe de-mpăraţi pe care lumea nu putea să-i mai învoalbe, ori pur şi simplu floru-i flor şi fleru-i fler, şi-ambele olfacţie cer. şi nu voi ca să mă lăfăi, nici că vreau să vă-nspăimânt dar şi floarea dacă nu-i de cui ori de drojdie ori de brânză ori de mânză, se hrăneşte tot c-o apă şi-un pământ, întocmai ce cerut-au împăraţii care nu-i exclus prin asta să fi spus că tocmai flori ar vrea, pe lângă câteva ovaţii copilăreşti care să le exprime nuditatea sub forme burleşti, forme-mi închipui, rotofele, întreţinute prin întregi ostroave de-ostropele, şi care seam-ar da, la rândul lor, de transparenţa actului imperator. care era, desigur, şi imperativ deşi nu era verb ci doar un amărât de substantiv, actul zic, substitutiv, ca-n orice basm în care regele e zeu şi – la apă mică, prin sătuce, unde-n loc de hermeline se îmbracă în surtuce – zmeu. şi dup-acest ocol nesilvic mă întrec acum a spune cum din gene ocolite, ostrovite, ostropite, ostropşite sara, suplu lumânare, solul patemilor mele, somnul, tace. da. au unde a mai fost văzută aşa solie mută? cari să fie misia ei? alta decât scufundarea printre cărăpăci şi semnarea a câteva păci, dacă nu câteva zăci, căci zăcutul, înzecit, îmi face poftă de tăcutul zăpăcit. şi-ntrucât solul de pace, sorul de cruce, somnul din crucea nopţii, tace, se cuvine-a aminti c-asemeni mărului lui prâslea, dormitul ca pe ace te duce spre concluzia sagace că nici pământul apă nu se face. aşadar, se face totuşi apă cineva, cândva? sau putem pur şi simplu abandona această meditaţie tenace?fie una, fie alta, fie lichefiere ori, din contră, numai fiere, zbucuroşi, nici zbuciumaţi nici doar uroşiburoşi, le-om duce-n patosferă neîntârziat, care nu vine de la patos nici măcar cât de la strat, unde o pătură de aer cald se va extinde asupra jumătăţii noastre vestice, pentru ca spre dimineaţă aceasta să fie cuprinsă de temperaturi maxime situate între plus şi minus, fiind anunţate intensificări ale activităţii ciclonice.

Imagini – © – Ettore Aldo Del Vigo – Click şi iar click!
Thank you so much, dear Mr. Ettore del Vigo, for your kind consent.