Nu ştiu de ce

te-am pus jos şi am convenit că hârtia ar trebui să vorbească doar singură nu şi cu mine, şi că numai în grosimea unei coale mai poate fi închis cevaul cel prost. te-am lăsat ca pe un adult plictisit pe preşul de la intrarea într-un orfelinat, stai acolo, or deschide ei uşa. în casă frigul făcea cumva şi se adăpostea mai cu seamă în papuci. ca să nu îmi îngheţe picioarele trebuia să merg desculţă. luam foarfeca şi cu ea tăiam tulpinile veştede, până când micuţul tufiş după care mă tupilam a ajuns foarte foarte chel. atât de chel încât l-aş fi mângâiat rotund pe cap. se făcea că aşteptam ceva şi atunci am intrat cu foarfeca în material. scârţâia foarte plăcut, la fel de plăcut ca la tuns. am tăiat fâşie peste fâşie peste fâşie până când am fost întrebată ce naiba fac. am zis că aveam un plan, că am vrut să fac ceva dar nu mi-a ieşit. păi bine, mi-au zis, din albiturile noastre? păi am crezut că nu le mai purtaţi. era iarnă şi lumea aştepta de la mine o criză. nu ştiu ce fel de încăpăţânare surdă se instalase în mine dar pur şi simplu mă împotriveam. nu voiam decât să omit cât mai multe lucruri. am luat foarfeca şi am tăiat toţi nasturii. nu ştiu de ce dar îmi plăcea mai mult cu hainele desfăcute, fără oase de care să se prindă. cineva a sunat la telefon. apoi după jumătate de oră la uşă. mi-era silă. nu m-am uitat pe vizor, habar n-am cine era, nu mă interesează oamenii care sună atunci când nu le răspunzi. şi de ce să suni atât de mult şi atât de agresiv? te-am luat de pe jos şi te-am aşezat într-un scaun. ai voie să stai acolo, pe post de stafia casei. dacă tot nu pot să scap, măcar să nu mă împiedic. noaptea o să stai în balcon. mereu mi-a fost frică să nu îmi intre cineva pe balcon pe nepusă masă. ai să opreşti şi fluturii. din când în când veneau oameni fardaţi şi impresionaţi de propriul gest, lăsându-mi pe noptieră câte un buchet de flori. aveam cele mai multe. alături de mine era un copil care primea mereu compot de ananas. nu pentru că i-ar fi plăcut. ci pentru că asta avea de adus domnul care îl călcase cu maşina. pe scări se auzeau încontinuu paşi agitaţi, parcă toţi oamenii se apucaseră să urce şi să coboare în acelaşi timp. nu mai sunaţi. cred că trebuie să desfiinţez soneria. nu mai bateţi. se auzeau lătrături de câini şi ţipete. lăsaţi-mă, plecaţi toţi, eu rămân aici, după ce o să plecaţi toţi va fi atâta de linişte. numai ştiind ce linişte va fi şi îmi vine să-mi ţin respiraţia, ca nu cumva să bănuie cineva că-s înăuntru. înăuntrul cui? înăuntrul tău, fireşte. luam foarfeca şi cu ea tăiam literele. aşa. n-o să mai staţi aici ca martorii mincinoşi. nu aţi văzut nimic. şi nu veţi vedea nimic. în timp ce le tăiam, le citeam şi îmi aminteam din nou că-s goale oricum, mai bine zis că-s cu dublu sens. aşa că le-am îndreptat. le-am transcris pe jumătăţi. jumătatea de dus şi jumătatea de venit. şi le-am citit separat. apoi mi-am făcut un ceai şi l-am băut pe întuneric. în beznă totul are alt gust. un gust străin. nu-mi doream deloc să am răbdare. e o situare aşa de alunecoasă răbdarea. am luat foarfeca şi am început să mi decupez din ea cârcel după cârcel de răbdări mai mici şi mai mari. odată dispărute, mi s-a părut că noaptea se retrage şi că în mod neobişnuit se face seară. am avut o stare de fericire total neaşteptată. se făcea seară. iar apoi urma să se întunece iar. nu treceam prin ziduri ca şi când n-ar fi existat, treceam ca şi când eu n-aş fi existat. la prima descoperire a fost destul de dureros, apoi am început să mă obişnuiesc cu procedeul şi chiar mă exersam şi mă aventuram prin grosimile cele mai descurajante. pereţii nu simt nimic, îi poţi traversa bine mersi şi te poţi bucura de atâtea lucruri pe care le ţin în ei ca în cutii cu panglici şi steluţe. pereţii cui? era frig şi mă simţeam ca o bucată din altcineva, executând comenzile altui creier. din când în când mai refuzam şi ceaiul curgea pe lângă cană.

Paper art – © Simon Schubert – http://www.simonschubert.de/
Thank you again for your kind consent, dear Mr. Simon Schubert.