Ceaţă, gheaţă şi dulceaţă

în ea sunt oameni prin care treci ca trenul făcându-ţi loc pentru o secundă printr-un peisaj, apoi altul, tăindu-i ca pe pe crengile aplecate în dreptul liniei ferate, apar, dispar, albi, gri, în viteză culorile se amestecă, iese un opac omogen, cu cât mai mare viteza, cu atât mai puţine linii, mă frec la ochi şi pleoapele mi se întorc pe dos şi trebuie să le aranjez la loc cu degetele
dar e mereu gri şi mereu populată cu lucruri care apar, dispar, e doar un mediu de propagare şi nicicum o fiinţă precum marea sau luminile de pe faţa ei potolită, nici măcar cât un copac, nici măcar cât un stâlp, stâlpii sunt atât de buni, “ca un stâlp eu stam în lună”, cu mâinile în buzunar, privind în sus la roata de cablu înfăşurat pe borna betonată din capăt. umbli prin ea ca într-o capsulă.
şi când ajungi, ieşi din ea şi te ştergi de ceaţă pe picioare şi o laşi pe preşul sau grătarul din faţa uşii, nu rămâne-acolo ca un câine blând, nu se scurge ca stropii infinitezimali de pe o umbrelă, nu se prăbuşeşte-ncet ca o perdea, dacă nu mai propagă, nu mai există.
nu face lucrurile mai frumoase, nu le îmbracă, nu le scaldă. dimpotrivă, le ţine în invizibil, ţi se face dor de ele, nu mai sunt la locul lor, cum ar fi să nu mai fie la locul lor, vai ce bine că sunt la locul lor, ce bine că dispare şi dintr-o dată nu mai mergi ca-n pustiu, ci tot printre ştiutele şi domesticele cu contur, lucrurile care se spun pe ele însele cu glas tare.
de parcă ar putea fi vreun test la care ele să te supună, ele caldele, de parcă ţi-ar fi vreodată frică să păşeşti apăsat până la ele şi înapoi şi iar la ele, numai de-al naibii, stâlcind pământul şi asfaltul untos şi patrulând până când se obişnuiesc cu tine toate gardurile şi toate bordurile.
nu există, sunt doar insinuări şi punerea ta în roluri, cu mâna ta, şi luarea ta de-acolo, cu mintea clară, sau mai bine zis întoarcerea la setările default, la lumina şi contrastul şi intensitatea unui bec sau a unei lumi care ţi-a arătat tot ce ştii.
iar dimineaţa, în vreme ce ea se ridică, aştepţi să se fixeze lumea în balamalele ochiului, să se închidă şi să se deschidă cu trosc, şi să dispară toată edulcorarea matinală cu toate porozităţile şi descuamările din lumina plată ca o apă care ţine de sete, nu colorată cu sirop de zmeură şi cu incertitudini identic naturale.
şi-ai putea să separi lucrurile, să bei lumina şi să laşi siropul pe fund, la decantat, să-l iei pe deget sau să îl înghiţi, să îţi alunece pe gât cu tăiş şi iuţeală înecăcioasă şi să dispară lăsând o mică dâră noroioasă, din scame roz bolnav. numai că preferi să iei paharul cu totul şi să-l verşi în chiuvetă şi să-l speli temeinic cu spumă şi să mori de sete.
iar alteori ia singură foc, se pătează de lucruri şi rămâne lipită de ele ca o piele arsă, încreţită pe transparenţa sensului. şi atunci o simţi mică şi sclavă, opacizată de excesul de sine în aşa măsură încât nu mai propagă nimic, se face rană iar apoi crustă, se confundă cu un simplu lucru tocmai ea.
şi vine lumea să o folosească, să o încarce în câte-o butelie sau într-o eprubetă sau într-o pernuţă de perfuzii, să îşi alimenteze sifoanele şi brichetele, să o ardă sau să o toarne într-o găleată cu vopsea lavabilă.
există multe uleiuri şi multe esenţe volatile prin care te poţi împrăştia şi poţi circula, fluide fără discontinuităţi, reţele de unsori şi alunecuşuri şi miriade de stropi invizibili care-ţi fac posibilă mutarea dintr-unul într-altul ca dintr-o secundă în alta şi care te poartă şi te pasează din căuş în căuş. dar prefer vântul.
când se aude hârtia din copaci, rulându-se ca într-o tipografie şi foşnind sub degete care mototolesc timpul probabil. când lucrurile se mişcă pentru ele, nu pentru ce le înconjoară, şi când se rup fără apăsarea rupturii de ele însele şi fără dementele calcule de riscuri, când îşi trag de propriile crengi ca de lanţuri.
în miezul lacului blestemat ea se transformă în oglindă. îşi urcă atunci pe faţă toate mătăsurile broaştei şi toată mâzga de pe copita înghiţită cândva de un plav scufundat. şi te poţi privi ore în şir, urmărind pânzele saprofite care ţi se dantelează pe faţă, ca o poezie. dacă tragi de ele le găseş
ti rădăcinile înfipte în zigomatice şi sfenoid şi etmoid şi vomer. când le smulgi, la rădăcina lor nu curge nimic, nu apare nici cel mai mărunt bulb lichid, ci doar vârfuri polisate, emanând miros de pix.
după care urmează o mare întindere de aer cu autocurăţare, pe care îl simţi dându-şi jos pleurele de umiditate şi scăpând pe rând de perdelele şi de cheagurile de albuş, deznodându-se singur şi reluându-şi locul înăuntrul fiinţelor pneumatice.

Imagini – © Journeyboy - http://www.journeyboy.com/
Thank you so much for your consent!