Vreau aer. Poate să fie şi rece de data asta.

aşaaa, acuma că ai văzut, aş prefera să mă închizi la loc. ţi-am zis că nu-i nimic înăuntru. numai depărtări şi maluri cu obiecte uitate şi cer mai senin ca-n realitate şi stai să vezi, că ai prins o zi liniştită, dar câteodată mai trec pescăruşi înfometaţi care răspândesc miros de peşte. ai pupat vreodată un pescăruş? ei, să ştii că duhneşte a peşte. mai bine lasă-mă să-mi reiau locul în pat şi să mă duc cu el în largul mării. ai văzut, nu e nimeni înăuntru. doar nisip spălat. acum aş vrea să plutesc, nu mai am poftă de scufundări. pe undeva pe la suprafaţă, să dorm cu lumina-n pleoape, fără pereţi şi tuneluri, ca şi când nici în propriul păr nu m-aş mai încurca. bine, dacă vrei tu am să şi cad, dacă e atâta de important, poftim, facem şi-un abis. numai să fie aer şi gol. să nu mai văd adăposturi că m-au obosit prea tare. sunt obositoare ca nişte guri. poate pe partea cealaltă există şi o faleză, pe care doar să îmi odihnesc un pic picioarele. e suficient să aibă lungimea unei staţii. sau a unui peron. doar cât să poţi merge de la un capăt la altul la infinit, prefăcându-te că aştepţi autobuzul. iar dacă nu se poate şi nu se poate şi vrei pereţi şi iar pereţi am să stau pe prispă şi-am să vâslesc din mătură. măcar să fie în mijlocul mării! până la urmă o prispă în mijlocul mării poate fi un loc foarte bun. uff, numai, gata, nu-mi mai place. ia-mă de-aici. au apărut copaci. copaci deghizaţi. ce caută ei în mare? n-ar trebui să aibe şi ei nişte rădăcini? nişte frunze, acolo, cât de cât? în plus am impresia că apucă norii ca în furculiţă şi îi ţin în loc. mă ţin şi pe mine în loc. parcă aş fi cusută de ei. şi ce dacă o să mă scufund! o să respir eu, o să-mi scot hornurile şi periscoapele şi paiele de plastic din dulapul cu pahare şi trompetele; daa, ar putea folosi chiar şi trompetele din setul de jucării pentru petrecerea copiilor. şi am să mă uit pe geam şi am să văd rădăcinile copacilor acvatici şi peşti şi castori şi ancore şi picioare de pescăruşi şi de raţe şi de lebede. şi poate la uşă îmi va ciocăni un cufundac. sau poate voi avea noroc de-o salcie fără măduvă. aş putea urca prin ea până-n vârful norului cu care se împăunează, aş putea ca de-acolo să şterg un strat de aburi şi încă unul şi încă unul, până aş reuşi să-mi fac un vizor de unde chiar te-aş putea privi. să vedem atunci ce-o să mai faci. şi când frunzişul plecat de-acasă ar trece prin dreptul meu, m-aş putea îmbarca din mers şi aş călători fără să ai habar. poate m-aş ascunde în sat, lângă viţelul alb şi nevăzător, sau poate m-aş duce la oraş şi-aş intra în vorbă cu colegii tăi, spunându-le vrute şi nevrute, punându-i pe gânduri şi pe bârfe şi pe fugă. şi poate chiar te-aş însoţi în porcăriile alea de muzee plictisitoare, de la colindatul cărora mă dor picioarele mai rău decât după traversatul a zece dealuri fiecare a câte zece livezi de meri. poate m-aş strâmba la supraveghetori. sau poate m-aş culca pe o băncuţă şi-aş începe să sforăi ingenuu. cum altfel?! în timp ce pe tine te-ar fura peisajul. mereu te fură peisajul. portretul, nudul, natura moartă, interiorul, abstractul – nu. da’ cu peisajul întotdeauna am avut o problemă.

Imagini – © Samy Charnine – http://www.charnine.com/
Thank you so much, Mr. Samy Charnine, for letting me use your images.

Atunci când nu mai vezi

îţi foloseşti ochii ca pe nişte organe tactile şi bâjbâi cu văzul lor amuţit, propria lor suprafaţă, care apare mai întâi sensibilă şi dureroasă ca o apă prin care trec vapoare, apoi ca o pojghiţă încreţită pe care s-ar putea aşeza un abur şi câteva fire praf, apoi ca un strat de gheaţă pe care lucrurile din afară patinează, fără să mai cadă înăuntru. îţi inventezi nişte ochi de veghe, care stau deschişi ca nişte lămpaşe fixate pe înunericul gros ca un zid de fortăreaţă, îţi pui în ei fir cu fir ce îţi aminteşti şi îi laşi să se obişnuiască cu roiuri de curcubee mărunte ca puricii dintr-un ecran fără antenă, lăsat să-şi potolească singur paraziţii. de ştiut ştii numai tu şi ai putea să stai aşa şi să te întrebi la infinit dacă ar mai trebui să afle şi alţii, deşi în mod clar asta n-ar putea îmbunătăţi lucrurile. dimpotrivă. mai ales că vederea e foarte uşor de mimat, ascunzându-i lipsa pe sub tot felul de alte simţuri, apreciind zgomotos o masă bună şi un parfum subtil, cum ar fi cel al mătăsii de porumb. cele mai enervante fenomene rămân iluziile optice. când nu mai vezi, exact vederea falsă e tot ce-ţi mai lipseşte. cel mai des îţi apar câini – dar şi diverse obiecte precum pungi, rame cu fotografii de grup, rochii care merg singure, jeturi de apă de care te fereşti ciudat spre mirarea altora, jucării pierdute de copii, după care simţi nevoia să alergi până în mijlocul intersecţiei pentru a le recupera şi înapoia unor fiinţe inexistente. în plus, deşi ştii şi tu că eşti orb, produci în continuare văz, produci pe stoc, tone, silozuri, rezereve de stat pline cu văz din cel mai pur, văz care acumulându-se în spatele unui ochi sigilat ajunge să se întreţină cu imaginile cele mai dantelate, întreţesute şi brodate mărunt cu ajutorul unui ac de albină. sau dimpotrivă, se revarsă ca o retină uriaşă peste un ocean întreg, înghiţind sub pleoape nu doar balene întregi şi nemestecate, ci şi toate detaliile de microplancton, până la cea mai neînsemnată amibă. creierul tău trece prin lupe de toate felurile, apropie, cristalizează şi schimbă contrastele cum vrea el. nu se mai împiedică de vechile obiceiuri. nici vorbă ca celelalte simţuri să devină mai importante, dimpotrivă, sunt şi mai aservite văzului, sau cum ar spune alţii, orbirii. ea e cea mai ascultată şi cam ea îţi umple inima de bucurie. din când în când, trebuie lustruită, pentru a lua de pe ea urme de văz, rămăşiţe inerţiale, reconstituiri depuse pe ea cuminte, de creierul plecat la vânătoare. seamănă cu scufundările în timpul cărora ţii ochii deschişi, cât poţi de adânc, până când pleoapele îţi sunt închise de presiune iar lumina începe să o ia înapoi spre luciul suprafeţei, fără să-i mai pese că n-a ajuns la fund. de fapt, atunci când nu mai vezi totul se amestecă, lucrurile devin lichide şi se dizolvă aşa de uşor unele în celelalte încât par imposibil de discernut. totuşi, la microscop pot fi văzute foarte simplu. iar neochiul n-are altceva de făcut decât să înveţe alfabetul invizibilului şi al lumii lichefiate. apoi ai grijă să colectezi văzutele altora, altfel decât dacă ai trăi cu certitudinea ochiului personal şi multifuncţional. şi te lupţi să pui firele cap la cap şi culorile nu coincid, maroul e vişiniu, bleumarinul e negru, verdele e gri. apoi lucrurile unora sunt mai mici, clanţele altora sunt mai sus, lumina e ba prietenoasă, ba tăioasă. şi tu te uiţi la ea prin fel şi fel de perechi de pupile, mai dilatate sau mai contractate, călcând cu picioarele celui care te ţine de mână; când cu ghete zdravene şi înfipte, când cu papuci alunecoşi şi scrântiţi, când cu lăbuţele patrupedului utilitar.

Imagini – © Bill Carman -http://www.boisestate.edu/art/carman/, http://billcarman.blogspot.com/,http://www.billcarman.com/
Thank you so much, dear Mr. Bill Carman, for these beautiful lenses.

Sclava Dinosaura

Continuăm seria începută ieri şi terminabilă azi cu un nume important al scenei internaţionale, despre care, în România, se ştiu încă destul de puţine lucruri. Pe numele ei adevărat, Sclava Dinosaura, artista şi-a început cariera de maestru culinar cu compoziţii pentru solz cornos, debutând în arondismentul 4, strada Partiturii, un loc care pentru cunoscători nu mai are nevoie de nicio prezentare. Încă de la debut, critica şi diacritica au fost pentru prima oară de acord asupra calităţii reverberaţiilor şi emisiilor polifonice, cu oscilaţii între 1 şi o sută şi un randament energetic de până la 17.000 de juli pătraţi pe umilisecundă. Ştiţi filmele acelea în care un geniu al matematicii umple tabla de curs cu ecuaţii de clasa a 9-a (ştiu sigur că era a 9-a pentru că atunci am încetat să mai învăţ), suflecându-şi mânecile, asudând, ştergând cu buretele, cu degetul muiat în salivă, cu tot antebraţul, cu pisica universităţii, etc…? ştiţi? ei, ce mă bucur că le ştiţi! Dar încheind această paranteză, voi reveni la Sclava Dinosaura pentru a vă prezenta un aspect mai puţin cunoscut al carierei sale artistice. În anul 1990, solista a publicat o serie de cărţi. După care a revenit la arta care a consacrat-o. Graţie colaborării cu un alt mare nume al scenei internaţionale, a produs o serie de emisii live, prin care a încercat să transmită un mesaj. Mai târziu, când contextul istoric a obligat-o să îşi întrerupă cariera sportivă, campioana a declarat într-un interviu pentru celebra revistă al cărei nume nu mai are nevoie de nicio prezentare, că mesajul transmis de ea a fost interpretat greşit; chiar de ea însăşi. Motiv pentru care a fost retras din comerţ. Poliţiştii au găsit la faţa locului 40 de pachete de mesaj contrafăcut. Despre aceasta şi despre mai multe, veţi afla în continuare. Fie că vorbim despre iubirea de sine, mundană şi întrupată, fie că ne referim exclusiv la iubirea fără obiect, anti-idolatră şi auto-neutralizantă, cazul Sclavei Dinosaura este un subiect asupra căruia ar trebui să se aplece deopotrivă şi gânditorii preocupaţi de odihnă, şi oamenii de ştiinţă aflaţi, de obicei, la polul opus, în tabăra adversă, sau, în cel mai rău caz, de partea cealaltă a baricadei. Implicaţiile unui asemenea fenomen teatral asupra receptorului neavizat se pot compara cu impactul unui fluture asupra unui arahnofob. Prin urmare, se va produce o coalizare la nivel inconştient, iar instinctul de conservare va suferi un transfer lepidopter, rezultând un efort interpretabil drept convergent, asupra pânzei de păianjen sau chiar asupra crucii de pe păianjen. Nu de puţine ori, oamenii ajunşi într-o astfel de situaţie au fost surprinşi în postúri care le-ar fi putut periclita poziţia. Ştiu că aceste lucruri au mai fost spuse de alţii înaintea mea, şi cu mai multă pricepere, însă ceea ce vreau să subliniez este că pentru realizarea acestui ú din textul de mai sus, am lucrat foarte mult înainte şi vă dau cuvântul meu de onoare că l-am scris din shortkey. În speranţa că am reuşit să vă stârnesc interesul, am să las la dispoziţia celor pasionaţi de acest subiect, codul prin care se poate realiza acest minunat ú: Alt+0250 . Recunosc, atunci când descopăr un lucru, îmi place ca acesta să ajungă la cât mai multă lume. Sharing is caring! Nu puteam încheia această prezentare a celei care a fost Sclava Dinosaura, fără a ne aminti circumstanţele care au dus la tragica ei dispariţie. După cum ştiţi, stratul de ozon odată rupt, nu mai poate fi cârpit fără cheltuirea unor mari resurse naturale a căror utilizare duce la o nouă rupere – i-adevărat, într-un alt loc – a aceluiaşi strat de ozon. Totuşi, nu aceasta a fost cauza reală. Cât atitudinea celor din jur, care a dus la interpunerea unei perne de indiferenţă între conştiinţă şi microcosmos pe de-o parte, şi între conştiinţă şi macrocosmos, de cealaltă parte. Mi-aş dori ca prin acest semnal să alarmez cât mai mulţi cititori care nutresc sentimente similare faţă de propriile lor personae. La propriile lor persoane prefer să nu mă refer, deoarece ştim cu toţii cât de rău e să se refere cineva la tine, fără ca tu să ştii. Şi chiar dacă ştii, e prea târziu.

Imagini – © James Gurney – http://www.dinotopia.com/
Thank you so much, Mr. James Gurney, for your kind permission.