Arătări legănate

ce frumos îmi picurau atunci toate frunzele uscate printre gânduri şi gândurile călcau pe ele cu plici şi le striveau între circuitele lor strâmte şi înţesate şi ce bine era că prinsesem un leagăn gol, e atât de greu să găseşti un leagăn gol şi să-l păstrezi pentru tine şi să poţi să stai în el cu ochii închişi fără spaima că de când te legăni s-a format o coadă de fantome care vor să se dea şi ele şi îşi aşteaptă cuviincioase rândul.
m-am dat mult în el, cu ochii închişi, ascultând scârţâitul care forma mici melodii în funcţie de avânt, când ajungeam la pragul de sus rămâneam în aer câteva secunde, de parcă mă prindea acolo o mână care m-apuca de inimă, o ţinea acolo puternic, apoi îmi făcea iar vânt. apoi am coborât şi se legăna restul lumii în timp ce eu stăteam. se dădeau toţi copacii în leagăn şi le vedeam pe rând, când trunchiul când coroana.
şi din mine se desprindea o fantomă care nu voia să se dea în leagăn, nu stătea în urma mea să aştepte să termin cu clătinatul lumii, se ducea în voie prin propriile amintiri care nu erau deloc ale mele, eu doar le vedeam limpede ca pe nişte gâdilături apoase, mă făceau să zâmbesc prosteşte şi foarte deschis, nu înţelegeam nimic dar era frumos şi mă bucuram pentru fantoma mea, mă bucuram că plutea pe tot felul de cărărui, ca un animal de apartament lăsat pentru prima oară liber, la iarbă verde.
noaptea, se plimba printre vârfuri de copaci, printre nori iluminaţi de lună ca de nişte spoturi estompate, şi în urma ei mergeau servitoare şi dădace şi guvernante şi măicuţe şi fetiţe despletite, toate stafii, toate ţinându-se după fundul ei ca după rebela şi râzgâiata comitatului, iar eu urmăream lumea prin văzul ei străveziu şi stelele apăreau ca prin binoclu, mari şi rare şi ştiindu-se privite.
şi se împodobea cu licurici şi cărăbuşi şi de la unii primea mesaje luminiscente, iar de la alţii mesaje sub formă de pete de întuneric. îi lăsa pe toţi să şi le scrie pe pielea ei spectrală pentru a le transporta mai departe, către cine ştie ce specii de decriptori.
unii cititori se dovedeau a fi păsări de noapte care descifrau silenţios jocurile de lumini şi umbre, alţii se arătau a fi flori ce trebuiau udate, prin sofisticate traduceri de mesaje cărăbuşe în lacrimi nesărate, cum sunt toate lacrimile de fantome. era un chin s-o las aşa să plângă, dar nu era nimic al meu acolo, cu ce drept să mă impun peste misiile ei nocturne.
apoi florile dădeau şi ele mesajele mai departe şi apăreau coţofene care le culegeau polenul şi lebede plutitoare pe uscat, care îşi cufundau capetele până în fundul corolelor, lipăind acolo în secret, şi jivine singuratice ca nişte soli, care se încălţau în cupe sau plecau cu căciuliţe şi diademe din petale spre a le prezenta adevăraţilor destinatari.
uuuuu, o strigam eu, uuuuu, mă striga ea, şi uuuuu-urile erau la fel, se lipeau într-un singur U, umplut cu efemeride de noapte, flori căzătoare şi polen de stele. şi ea nu voia să vină şi probabil gândea că cealaltă nu vrea să vină, eu că s-a rătăcit, ea că m-am rătăcit. apoi mă aşezam în U-ul adânc şi îmi făceam iarăşi vânt, până i se clătinau pereţii, iar eu dădeam pe-afară când peste marginea din stânga, când peste marginea din dreapta.
până când se oprea totul în loc, nemaiavând cine să împingă leagănul. şi ne ridicam, fiecare îşi închidea fantoma sub pleoape şi o sigila cu genele secrete, apoi începea ritualul despărţirii, fiecare la casa ei de zi, fiecare cu spălatul ei pe ochi, fiecare cu periuţa ei de dinţi.
pieptănatul mătura sute de mesaje moarte, netrimise, ofilite, uscate prin pânza unui păianjen sătul şi plictisit. luminile licurice şi întunericuşurile cărăbuşe se rostogoleau pe jos ca nişte coji de seminţe râncede, urma ziua, caniculară şi pâcloasă.
gata, mergem, nu mai trageţi de mine. mă chemau acasă pe o sută de voci, ieşite prin o sută de ferestre de la care gesticulau fiinţe ciudate, cu priviri de om şi corpuri de exponate împăiate, scăpate din muzee de istorie naturală şi cabinete de curiozităţi.
ajungeam, gâfâiam, intram, m-aşezam, boleam, gura mare, doctoria, clopoţelul, uite, e aici în caz că mai vrei doctorie şi iar doctorie şi iar doctorie. şi voiam tot mai multă, pentru că clopoţelul suna aşa frumos şi îmi părea aşa rău să îl las să amuţească pe noptiera cu sertar capitonat cu catifea neagră.

Imagini – © Kelly Louise Judd – http://www.swanbones.com/
Thank you so much, dear Kelly, for letting me host your haunting beauties.