Printre respirânduri

daaa, şşş, să tăcem consistent ca o cocă lăsată la crescut, să sâsâim prelung cum numai gâşşşştele şşştiu, ducându-ne fulgii la gură şi amuţindu-ne spectaculos, o tăcere ca o lovitură de graţie, o tăcere fulgerătoare, să ne ascundem sub ea ca sub o pernă fără faţă, fără piele, doar piept pufos de pasăre hrănită cu regina nopţii şi urzici.
ce avem noi de ascuns sub aripă? ne avem de ascuns pe noi, cu respiraţiile zburând în toate direcţiile, pe care mai bine să le aţinem cu câteva pene, să se îndrepte doar spre un locşor, să nu se reverse aerul, dialogul de aer să nu fie auzit, să nu inunde.


dă-mi să-ţi ţin respiraţia, apoi mi-o ţii tu, facem cu rândul, apoi dacă nu avem încotro le încuiem în casă şi le lăsăm singure o vreme.


şi să le ascultăm de departe, din călătorie, să tragem cu coada urechii la modelele pe care le tricotează ele acolo, să ne ciulim ca iepurele de câmp la fratele lui din lună, să ne umple şi să ne golească de la distanţă, scăpate de sub stăpânirea de exprimare prostească cu care le-am înconjura ca pe nişte neajutoraţi.


apoi să ne ciulim ca iepurele din lună către fratele lui pământean, să ne mirăm de carnea şi oasele lui şi de blăniţa terminată-n ciucur rotund, dar mai ales de mişcarea lui de neînţeles – ce naiba o fi schimbarea asta de loc când locul e unul singur, făcut să se umple şi să emane fiinţă iepurească şi atât.


apoi să ne drogăm auditiv ca să nu ne mai întoarcem ca nişte paznici spre respiraţiile în sfârşit singure pentru un timp, să le înmuiem în o sută de mii de sunete şi să ni le ştergem din minte, când or începe să vină spre noi să le descoperim ca pe o parte nouă de iepur.


şi să luăm lecţii de hibernare sau pur şi simplu de încetinire, cel mai mic clipit să dureze minute lungi, să ne uităm la clipitul celuilalt ca în clişeele cu vacanţe în care oamenii distruşi de oboseală se scoală cu noaptea-n cap pentru a privi răsăritul. şi să fie înnorat.


iar lecţiile să se culce în noi şi la primul deschis de ochi să fim pur şi simplu urşi, fără să băgăm de seamă, strângând între noi fiinţe minuscule care vor să deprindă hibernarea.


nu trebuie să ai mare ştiinţă, doar să încapi pe mâinile unei fiinţe, ceea ce pentru un urs pare imposibil, deşi e foarte uşor. se începe cu micşorarea pulsului urmată apoi de la sine de toate celelalte micşorări, până când ajungi mic cât o secundă pe care doar trebuie să o strecori în plutonul de secunde care mărşăluiesc prin celălalt.


o respiraţie se simte pe obraz. dacă nările sunt mari, de urs ajuns la maturitate, respiraţia umple tot obrazul şi îl acoperă de o pojghiţă fină de aburi. dacă respiraţia e de iepure nedormit, ea vine ca un fir subţire şi îţi desenează pe obraz morcovi mici, ca un aparat de pirogravură.


dacă e respiraţie de pasăre atunci o simţi doar pe buze sau în urechi, vine precum picăturile, măruntă şi discontinuă. dacă e respiraţie de om o simţi printre degete căzând – nu prea urcă – sau direct pe felia sternului cea lipită ca un post-it peste arcadele toracice. şi pe bileţel scria, ieşi afară dumneata.



apoi se amestecă respiraţiile cu toatele şi ce bâlci de suflări colorate, după ce secundele se intercalează ca-ntr-o zi de carnaval, că nu mai ştii nici cu a cui respiri, nici nu mai stai să asculţi, doar participi acolo la corul de şuviţe aeriene, cu picioarele-ncâlcite prin oxigenul descuiat de plante şi-l mănânci, hap, fără să mai stai pe gânduri milostive.


şi respiraţia ta e mâncată de altcineva, ei şi parcă ai simţi. ştii doar că s-a încuibat în alte plăpumioare, sau în gâlcile unui animal rapace care te va încălţa sau te va încojoci sau te va împieliţa.


şi după serbare te reaşezi plăcut obosit în propriile-ţi oase şi îţi spui că ai putea să te întorci la respiraţiile de acasă, încuiate în propria lor linişte, care aşteaptă să audă cheia intrând în broască şi absorbirea lor de către fiecare stăpân. 

 păsările îşi recolectează picăturile de respiraţie de prin aerul foarte dens, iepurii ronţăie din cerul apropiat, trăgându-şi fraţii lunari sub mustăţi, urşii se înzăpezesc bine pe dinăuntru, iar pernele mai scutură din fulgi puţin, după care îşi reiau urcuşul şi coborâşul ritmic, sub nasurile redevenite extrem de tăcute, mincinos de tăcute.

Imagini – © Jackie Morris - http://www.jackiemorris.co.uk/ , http://www.drawingalineintime.blogspot.com, http://www.facebook.com/The-House-of-Golden-Dreams
Thank you so much, dear Mrs. Jackie Morris, for your wonderful images.

21 Răspunsuri to “Printre respirânduri”

  1. mesmeea cuttita Spune:

    respiratia mancata si respiratia intoarsa acasa, buna dimineata! asa sa fie.
    si pasarea hranita cu regina noptii si urzici – suna fezabil…

  2. :) bună dimineaţa din suboraşul de sub băltoace. pasărea aia ar aluneca mai frumos pe gheaţa acoperită cu apă. măcar s-ar descurca mai bine graţie membranelor.

  3. Lanternativa Spune:

    să audă cheia intrând în broască – cred ca suntem pusi, de fiecare data cand se deschide o usa, in fata unei erori de perceptie, auzind, de fapt, broasca strigand de durere si nu altceva. Asadar, orice intrare intr-un spatiu se inaugureza printr-o durere, care se repeta cu fiecare intrare sau iesire, care durere astazi incepe sa dispara din cauza folosirii cardului… Ma gandesc ca durerea broastei se transmite instantaneu si altor obiecte din casa, astfel ca in momentul in care intram, totul este deja tensionat, pus in garda. Se cere sa redevii prieten cu propria-ti casa in fiecare zi / seara, convingadu-o ca broscuta e, de fapt, ok.

    • strigând de durere da – totuşi broscuţele cu chei se hrănesc. fără chei e groaznic, e ca extirparea suferinţei, ştii tu dacă totul e aşa cum spui, atunci chiar că trebuie împăcate toate lucrurile, centimetru cu centimetru, nu poţi sta aşa în durerea unei case. apoi se poate întâmpla ca la răsucitul cheii, broasca să râdă sau doar să zâmbească plescăind ţestos. era să zic discret. sau să se ţină cu dinţii de cheie pefăcându-se că nu-i mai dă drumul.

      • Lanternativa Spune:

        Da, da, daaaaa! Broscuta e o creatura din aceea care e mai ok cu “wearing in” decat cu “wearing out”, nu? Adicaaaa, problemele intervin in momentul in care scoate limba la tine :D

  4. Lanternativa Spune:

    P.S. Broasca tinde sa ramana, oricum, cel mai nefericit membru al familiei. Inaintea balamalelor care scartaie. Nu? Inaintea…

    • eu credeam că cel mai nefericit e după’uşul. unde ori se ascunde ce nu trebuie, ori nu se ascunde ce trebuie, fiind veşnic pus la colţ. dar broasca suferă într-adevăr nefericiri cu adevărat invazive.

      • Lanternativa Spune:

        Ce parere ai de vizor? Gasesc ca e super weird sa tii usa deschisa si sa te uiti pe vizor.

      • :) )) eu despre vizor am o singură părere şi anume că prin el ţi se fură ochiul. cu uşa deschisă şi privitul pe vizor e frumos, ca şi când ai respecta ritualul no matter what :)

  5. e si respiratie de ursi albi si de foci albe si de lei de mare albi si de vulpi albe :)
    ms

    • respiraţiile de foci şi de lei de mare sunt cele mai crud mirositoare, se simte pinguinul în respiraţia lor. în plus se asociază cu pupături abundente. focile nu pot respira fără să te binecuvânteze convingător.

  6. Lanternativa Spune:

    Acum fara nici o legatura cu subiectul: ce parere ai de o periuta de dinti care sa fie si telefon mobil?

    Si da, am urs.

  7. ar fi o periuţă care în sfârşit ar ţine cont de nevoile comunicaţionale are omuşorului din gât. cred că omuşorii ar începe în sfârşit să vorbească unii cu alţii, fără să se dedice exclusiv gargarelor.

  8. imag. 4: iepurele lunatic?
    iamg. 6: Durer cântând iepurelui vestit. Vestit că o să fie pictat şi apoi consumat. Vestit prin cântec şi consumat nervos, din interior.

    …aa
    şi a propos de omuşorul din gât; nu m-am lămurit încă dacă el se ajută de noi ca să poată vorbi sau noi avem nevoie de el ca să putem scoate cuvinte din gură.
    Dilemele astea ale mele n-au rezolvare, ştiu.

  9. iepurele lui durer e cel mai iepur iepur, e chiar fiul iepurelui din luna :D
    eu cred că în imag 4 iepurele chiar soarbe luna prin ureche.

    eu vis-a-vis de dilemele tale nu pot spune decat ca iti inteleg resemnarea. pe mine mă macină altă intrebare: omuşorul din gât are şi el un omuşor în gât care are şi el un omuşor în gat? sau nu cumva un omuşor din gât ne are în gât chiar pe noi, deci noi am fi cei care îl ajutăm pe altul, ditai, să vorbească…. nghî, nghî..

  10. da, e clar..suntem condamnaţi la neştiinţă, ne vom învârti mereu în cercuri concentrice în jurul acestor omuleţi malefici din gâtul unui Dumnezeu mut. Of! Unde eşti tu Cioran vodă? să-i împarţi în două cete: omuleţi 1 şi omuleţi 2..

  11. ai măi mario ce urât ai zis.

    eu i-aş împărţi în omuleţi, omleţi şi amuleţi. amuleţii i-aş împărţi la rândul lor în acumuleţi şi avutuleţi.

  12. and thank you also

  13. unicornu' de vis Spune:

    … file de poveste. :)

Lasă un răspuns

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.