Lumina ochilor

să stai, să zaci, întrebându-te cât de greu e să suporţi, să cari, de fapt, urâţenia celuilalt cu tine, întrebându-te veşnic dacă nu e o greşeală să te laşi îngreunat de aşteptarea unei metamorfoze imposibile, să scormoneşti mereu după propria-ţi privire fals curăţătoare.
să-l îmbraci pe celălalt într-o haină care să ascundă ce nu vrei să vezi şi să te tot striveşti sub rânduri de perdele şi cortine suprapuse, pe după care suporţi tot mai greu să-l priveşti, ştiind că nu e umbra neconturată şi pură, ci linia groasă şi onctuoasă cu care te mânjeşti până-n suflet.
în acelaşi timp lui să i se umple ochii de lacrimi de repulsie. să nu mai ştie ce ciudă să aleagă spre a se scutura: cea de a vedea ce nu vrea să vadă sau cea de a-şi pierde miezul cristalin, aruncându-l în râu şi sperând să-l găsească în burta peştelui cel mare, peştele curat, peştele cu solzi fără umbră.
e groaznică lepădarea de cristalin, dar poate păstrarea lui într-un căuş coroziv şi împânzit de muşcături chimice e mai greşită decât speranţa absurdă că îl poţi regăsi şi lua într-o palmă albă şi împăcată, fără să simţi nevoia de a-l smulge din rădăcină şi a-l verifica prin praf.
dar nu ai de unde să ştii dacă îţi permiţi să-l pierzi. odată aruncat nimic din posibilitatea peştelui alb nu mai apare cu aceeaşi limpezime. rămâne să rătăceşti cu un picior în trecut, care se albeşte el însuşi pe măsură ce se îndepărtează dar pe care, chiar dacă l-ai putea întoarce, l-ai înnegri la loc, chiar mai tare, l-ai murdări cu lipsa de început adevărat şi l-ai schimonosi cu ruptura în care i-ai căuta un loc.
e aşa greu să ţii ochii deschişi în usturimea urâţeniei proprii, luminată zdravăn de o altă privire. luminată şi nicidecum scornită, nici pe departe expusă sau marcată cu indicatoare. ce uşurare ar fi să închizi ochii şi să asculţi doar cuvinte mângâietoare, rostite de ochi la rândul lor închişi.cât de corect e să stai pe loc, ştiind că murdăreşti? şi cât de corect e să pleci, ştiind că faci acelaşi lucru, eludând doar vag câteva vini nemanifeste. plecarea e bună, nu-i nimic mai bun ca ea, plecarea e singurul lucru posibil, să fugim, să fugim!
cristalinul o să rămână la locul lui, o să strălucească mai tare, ferit de împânzire, sunt plecată de mult, nu m-am atins de el niciodată, n-aş putea să alerg sau să stau cu el în braţe veghind la fiecare clipă şi la fiecare abur care l-ar putea înconjura, n-aş putea nici să-l scap pe jos de frică, e la locul lui, eu era să fiu dar nu sunt.
până şi greşeala este o iluzie întrufită, o amăgire a unui aşa zis făcut. nu există lucruri de care să te ţii…
şi cu toate astea, am putut să plec dintr-un loc care nu există, am plecat de mult, de la venire, am venit ţinându-mi în dinţi plecarea, am depus-o, apoi am plimbat-o mult, apoi am ascuns-o complet, până când s-a transformat într-un strat al meu, printre multe altele.
departe de tot, cristalinul e o amintire. ca şi frumuseţea. când m-am ridicat mi-am înfipt piciorul în ea, ca să-mi găsesc echilibrul. habar n-aveam că e atât de fermă şi că te poate ţine cu tot cu mult-dusul tău. şi pietrificată de puritatea cristalinului, nici nu mă gândeam în clipele alea că frumosul vine de sub tălpi şi că adâncul în care îţi laşi picioarele să se afunde te ţine şi îţi dă mers.
în pasajele castaliene m-am întâlnit cu un chip cunoscut. pictorul scrisese în dreptul lui: “I missed her so much… that I decided to paint her again”. iar ea şi-a ţinut privirile coborâte, lăsându-l să o picteze din nou. am simţit nevoia să trag aer în piept şi cât am privit-o am aşteptat să ridice ochii aducători de-ncremenire.
şi nu a îngheţat nimic. fiind lumină, proiectezi umbră. şi vorbele astea le-am luat cu mine, fără să mă consolez cu căldura lor, fără să le cred, fără să le absorb. dar le-am luat în braţe, bucurându-mă că cineva le-a zis pentru posibilii trecători, ca şi când în felul ăsta ar circula din căuş în căuş o lucire care nedată mai departe se stinge.
şi ar fi chiar ciudat să stai pe loc… chiar ciudat să te încolăceşti în jurul unui lucru urât, de parcă ar exista un singur miez pur şi transparent gesticulând prin silă. ca şi când s-ar putea pierde, când de fapt încuibarea lui în carcasa greşită n-ar duce decât la opacizare şi păstrarea sub formă de relicvă sfântă. ar fi ciudat să îl pui în calea întâmplărilor şi să le curmi. decât o naştere care ar precede concepţia, mai bine o plecare care să preceadă venirea.

Imagini – © Erik Heyninck - http://www.castalianvisions.org/

Thank you so much, Mr. Erik Heyninck, for the consent to post your paintings here. Not only your visual artworks, but every piece of text, from Preface to Colophon, breath such a rare air and such a warm humanity.
_______________________________
şi-am să vă citez din prefaţa site-ului, ca să ştiţi cum sunteţi aşteptaţi:

“I have removed the copyright info from the images. Mainly because I don’t like the mentality of considering every visitor as a potential thief and also because it hindered my sight: I could not enjoy the images as much as I wanted: so I suppose that neither could you. Please respect copyrights and don’t use my works for political, religious or other fanatical purposes or for financial gain, and don’t claim you created them. I hope you will enjoy your visit, and that one way or another, my works may have a positive influence on your life”. (Erik H.)

17 Răspunsuri to “Lumina ochilor”

  1. mesmeea cuttita Spune:

    onctuos, repulsie, innegreala – ce bine ca lucrurile (si cristalinul) se curata pana la urma!

  2. :) nu trebuie să coexiste, nu?

  3. mesmeea cuttita Spune:

    nuuuuuuuu

  4. Ochiul luminii e putin mai adanc decat lumina ochilor.
    Have a light-hearted February, Ora!

  5. Felicitări pentru text, şi pentru altele pe care le-am citit aici. Cu precizarea că am oroare de perii şi periuţe oarbe, gen “hai să-ţi spun ca să-mi spui cât de maaari suntem” (mari pană la cel mult a treia verificare).

    Îmi plac textele tale, îmi place ironia şi dezinvoltura cu care abordezi probleme care, din punctul meu de vedere, sunt mult serioase. M-aş bucura să se şi prindă ceva din ele, dar aşa cum spui, “e aşa greu să ţii ochii deschişi în usturimea urâţeniei proprii”. Mereu am avut convingerea, din păcate neinfirmată, că oamenii îşi întemeiază viaţa pe deja principiul “minte-mă pentru ca să te mint”.

    Îţi doresc cât mai multe texte care să spună. :)

  6. Ora25, ce părere aveţi despre ipoteza, avansată de unii specialişti, a asemănărilor dintre română şi provensală?

    • cred că literara seamănă perfect cu provinciala :) :)

      • Lanternativa Spune:

        Mai stii?! Cred ca se intampla cand te astepti mai putin.

      • sau cam cât seamănă occitana cu occipitana. sau cum zicea pictorul (pe care-l comentam cu alex în postul anterior, fără să bănuiesc ce interes ştiinţific voi răscoli), e clar că româna e o limbă mediteraneană, fondată pe meditaţii terre à terre.

  7. decefierbeoanainmamaliga Spune:

    pieptanatoare randuri, incalcito-ametitoare imagini :)

  8. decefierbeoanainmamaliga Spune:

    sunt pieptanatoare, Ora, si la a “n”-a citire :)

    • atunci e foarte bine, nu prea cred în rândurile dependente de emiţător, mă bucur că au scăpat de sub tutela încâlcelii mele :)

  9. hmmm
    ora 25 de-mi esti…. :)

  10. e rău, nu? :)

Lasă un răspuns

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.