Unde bezna minţii trăgea cu dinţii

Nici nu ştii cum s-au căţărat pe mine gândurile tale cârâitoare şi pline de ascuţişuri ca o creastă de iguană şi cum mi-au zgâriat picioarele în timp ce mi se cocoţau în poală, ar fi trebuit să mă adăpostesc într-un cocon spongios care să îţi înghită ghearele viselor lăsate pe lângă mine.
Nu ştii nici cât au băut, nici cât au mâncat şi câte fierturi a trebuit să le îndrug până să-şi lase-n aburi uleiurile parfumate, până să coloreze felia de lumină din drum, în rozuri, verzuri şi turcoazuri creponate, fluturând la coada vreunui zmeu de hârtie sau prelingându-se pe ferestre portrait ori landscape.
Tare mult mult am păzit apariţia jucăriilor cu chef de joacă, aşteptarea s-a înroşit apoi a devenit incandescentă, prea multe păpuşi şi maşinuţe plictisite, zăcând penibil prin vitrine; tare bine e că au venit în sfârşit jucăriile care pot fi întoarse doar cu cheia sol.
nu ştii despre inimioara drumului, locul unde se poate asculta cum bate miezul sensurilor opuse şi unde, dacă îţi pui urechea, poţi auzi cum lucrează o răspântie şi cum trimite ea aer albastru şi fire lungi de privire neoprită de niciun actant opozant, de niciun copac care să se ceară dezinsectat şi de niciun cuptor care să se ceară curăţat cu unghiile.
m-am dus eu să-i caut pe toţi absenţii din poveste, le-am croit costume din satinuri şi staniol, i-am împachetat pe toţi şi le-am vârât în boturi câte-un cocoloş de hârtie vorbitor, fiecare cu altă partitură, şi i-am târât pe toţi în drum, să se vadă că am alai, nu vin la furat, ce ştiu eu despre fofilat, nu ştiu, nici nu ştiu în ce ar trebui să mă deghizez ca să mă recunosc eu însămi.
apoi am trecut precum calamitatea pe catalige, dând târcoale mult prea mari şi prea stridente locurilor adunate şi strânse peste câte un sens, unul singur, nu ca dihania-mi de copac care merge pe coroană, călcând şontâc cu zecile de crengi şi stând cu rădăcina descoperită în sus, defrişând cu ea norii prea familiari.

noroc că nu ştii că în locul altarului stă oglinda-n care se uită prea-cinstita maşteră, rugându-se la ea însăşi şi întrebând dacă e mai frumoasă când se roagă.

noroc că aruncate pe fereastra ta, privirile cad pe jos ca un scrum care pârleşte covorul şi nimic mai mult. în felul ăsta chinuit de vina mizeriei, mă pot uita la infinit, cu încăpăţânare, fără să-mi fie teamă că aş produce vreun incendiu. e foarte frumos să nu poţi mai mult.
mi-am cumpărat ore multe, de rezervă, când nu le-am cumpărat, le-am furat, cred că e clar că n-aveam voie şi că e un lucru rău; şi le ţin ascunse; şi nici nu le folosesc; le păstrez pentru când le-oi consuma cu totul pe-ale mele; dar asta nu trebuie să ştii, ce rost ar avea să ştii că-n orele de furat nu mai sunt chiar eu.
sau că mă ustură ochii de la drumurile astea zburătoare, nu au niciun sens, m-am încăpăţânat cu ele până aproape de orbire; n-am înţeles nici eu în ce fel de vânătoare e prinsă pasărea visului sau, mai bine zis, a coşmarului cu care mă plimb, are circuitele ei şi pare debusolată de lipsa zidurilor de care să se lovească, profitând de ricoşeul dat de întâmplare.

am dus-o şi pe ea la reparat, cu toată pulberea de pene zdrenţuite, am găsit locuri ascunse şi meşteri exilaţi care au încleiat scrumul cu miros de cuib şi au refăcut elongaţia plutitoare a aripilor roboţele, uitate pe comanda zbor. şi-am mai mers pe ea, prefăcându-mă că-i chiar ea.
nici nu ştii că gândurile tale pline de ascuţişuri nici nu sunt cârâitoare, sunt tăcute ca ciulirile florilor de mină, ca pietrele tombale, ca roca născută din vulcan îngheţat, nici nu ştii că nu mi s-au căţărat în poală, doar am mers eu din unele într-altele, din tăiş în tăiş şi din luminiş în luminiş, căci multe luminează noaptea, chiar dacă luna zace de mult într-un stomac de vârcolac.

Imagini – © Leimia Hotta – http://leimiart.x10hosting.com/
Thank you so much, Ms. Leimia Hotta, for your wonderful paintings.

Arătări legănate

ce frumos îmi picurau atunci toate frunzele uscate printre gânduri şi gândurile călcau pe ele cu plici şi le striveau între circuitele lor strâmte şi înţesate şi ce bine era că prinsesem un leagăn gol, e atât de greu să găseşti un leagăn gol şi să-l păstrezi pentru tine şi să poţi să stai în el cu ochii închişi fără spaima că de când te legăni s-a format o coadă de fantome care vor să se dea şi ele şi îşi aşteaptă cuviincioase rândul.
m-am dat mult în el, cu ochii închişi, ascultând scârţâitul care forma mici melodii în funcţie de avânt, când ajungeam la pragul de sus rămâneam în aer câteva secunde, de parcă mă prindea acolo o mână care m-apuca de inimă, o ţinea acolo puternic, apoi îmi făcea iar vânt. apoi am coborât şi se legăna restul lumii în timp ce eu stăteam. se dădeau toţi copacii în leagăn şi le vedeam pe rând, când trunchiul când coroana.
şi din mine se desprindea o fantomă care nu voia să se dea în leagăn, nu stătea în urma mea să aştepte să termin cu clătinatul lumii, se ducea în voie prin propriile amintiri care nu erau deloc ale mele, eu doar le vedeam limpede ca pe nişte gâdilături apoase, mă făceau să zâmbesc prosteşte şi foarte deschis, nu înţelegeam nimic dar era frumos şi mă bucuram pentru fantoma mea, mă bucuram că plutea pe tot felul de cărărui, ca un animal de apartament lăsat pentru prima oară liber, la iarbă verde.
noaptea, se plimba printre vârfuri de copaci, printre nori iluminaţi de lună ca de nişte spoturi estompate, şi în urma ei mergeau servitoare şi dădace şi guvernante şi măicuţe şi fetiţe despletite, toate stafii, toate ţinându-se după fundul ei ca după rebela şi râzgâiata comitatului, iar eu urmăream lumea prin văzul ei străveziu şi stelele apăreau ca prin binoclu, mari şi rare şi ştiindu-se privite.
şi se împodobea cu licurici şi cărăbuşi şi de la unii primea mesaje luminiscente, iar de la alţii mesaje sub formă de pete de întuneric. îi lăsa pe toţi să şi le scrie pe pielea ei spectrală pentru a le transporta mai departe, către cine ştie ce specii de decriptori.
unii cititori se dovedeau a fi păsări de noapte care descifrau silenţios jocurile de lumini şi umbre, alţii se arătau a fi flori ce trebuiau udate, prin sofisticate traduceri de mesaje cărăbuşe în lacrimi nesărate, cum sunt toate lacrimile de fantome. era un chin s-o las aşa să plângă, dar nu era nimic al meu acolo, cu ce drept să mă impun peste misiile ei nocturne.
apoi florile dădeau şi ele mesajele mai departe şi apăreau coţofene care le culegeau polenul şi lebede plutitoare pe uscat, care îşi cufundau capetele până în fundul corolelor, lipăind acolo în secret, şi jivine singuratice ca nişte soli, care se încălţau în cupe sau plecau cu căciuliţe şi diademe din petale spre a le prezenta adevăraţilor destinatari.
uuuuu, o strigam eu, uuuuu, mă striga ea, şi uuuuu-urile erau la fel, se lipeau într-un singur U, umplut cu efemeride de noapte, flori căzătoare şi polen de stele. şi ea nu voia să vină şi probabil gândea că cealaltă nu vrea să vină, eu că s-a rătăcit, ea că m-am rătăcit. apoi mă aşezam în U-ul adânc şi îmi făceam iarăşi vânt, până i se clătinau pereţii, iar eu dădeam pe-afară când peste marginea din stânga, când peste marginea din dreapta.
până când se oprea totul în loc, nemaiavând cine să împingă leagănul. şi ne ridicam, fiecare îşi închidea fantoma sub pleoape şi o sigila cu genele secrete, apoi începea ritualul despărţirii, fiecare la casa ei de zi, fiecare cu spălatul ei pe ochi, fiecare cu periuţa ei de dinţi.
pieptănatul mătura sute de mesaje moarte, netrimise, ofilite, uscate prin pânza unui păianjen sătul şi plictisit. luminile licurice şi întunericuşurile cărăbuşe se rostogoleau pe jos ca nişte coji de seminţe râncede, urma ziua, caniculară şi pâcloasă.
gata, mergem, nu mai trageţi de mine. mă chemau acasă pe o sută de voci, ieşite prin o sută de ferestre de la care gesticulau fiinţe ciudate, cu priviri de om şi corpuri de exponate împăiate, scăpate din muzee de istorie naturală şi cabinete de curiozităţi.
ajungeam, gâfâiam, intram, m-aşezam, boleam, gura mare, doctoria, clopoţelul, uite, e aici în caz că mai vrei doctorie şi iar doctorie şi iar doctorie. şi voiam tot mai multă, pentru că clopoţelul suna aşa frumos şi îmi părea aşa rău să îl las să amuţească pe noptiera cu sertar capitonat cu catifea neagră.

Imagini – © Kelly Louise Judd – http://www.swanbones.com/
Thank you so much, dear Kelly, for letting me host your haunting beauties.

Ponorii

aşaaa, am inspiraaaat, am expiiiiiraaat, undeva a apărut o punte care se clătina sub mers şi malurile pe care le lega se clătinau, fîşşş fîşşş, ca un lan, ca alt lan, şi se legănau şi se ondulau şi tu îţi înclinai capul la stânga, apoi la dreapta. de pe punte sărea multă lume şi fiecare ajungea în altă parte.
mi-era destul de teamă dar muream de ruşine, trebuia să m-arunc şi eu de-acolo. aşa că am început pe ascuns de la o margine, unde albia norilor se ridica şi micşora distanţa dintre ei şi podeţ. şi n-a fost bine deloc, pentru că am căzut într-un tufiş noros cu aşchii de gheaţă şi m-a urzicat atât de tare încât am zburat iute înapoi pe pod.
şi de tristeţe că am păcălit prima săritură cu aprig nefolos, mi-am umflat toate penele, toate scenariile cu osândiri, toate mirajele şi plăsmuirile paranormale şi mi-am făcut vânt exact din mijloc, de la cea mai mare înălţime. a fost superb de scurt. într-o singură secundă am ajuns pe-un cirus. aterizând în patru labe şi murdărindu-mă pe mâini şi pe genunchi cu noroi de nor.
de-atunci nu m-am mai încumetat, deşi a fost o reuşită. am văzut, am plăcut, gata, eu a doua oară nu mai sar că se mai mânie vreun nor şi-şi trage poalele de sub mine fix când o să mă avânt mai entuziast.
între timp, de-aici de sus, poţi oricum să mori de frică şi fără să te pregăteşti de vreo săritură. la un moment dat îmi transpiraseră mâinile aşa de tare că nu mai puteam nici să mă ţin de şipcile de sub picioare. stăteam ghemuită şi mă mai uitam cum nimeni nu suferă de ameţeli. toţi zburdau şi chirăiau, numai eu îmi descântam puntea, să facă cumva să mă lase jos fără să prind de veste.
exact o furtună îmi mai lipsea. nu, nuu, fără furtună, mai târziu furtună, mai târziu spre deloc dacă se poate. dacă tot ai ajuns în mijlocul norilor, măcar să poţi să-ţi aminteşti ceva, nu să cazi aşa ca într-un înec aerian, acoperit de vânturi ca de valuri şi rostogolit de câte-o pală care te prinde cu gura deschisă.
apoi am mai fost luată şi la rost. dacă nu te pricepi, ce cauţi aici? stai jos că îi încurci pe ceilalţi! tu nu vezi că se împiedică lumea de tine? piiii, aş vrea şi eu jos dar nu ştiu cum se face. şi-n loc să-mi dea o explicaţie mi-au întors fundul nervoşi, iar eu, încurajată de proprii-mi nervi, am luat-o hotărât din loc.
iar la amiază am început să-mi încropesc un colţişor de dormit. nu atât de oboseală cât din pricină că abia aşteptam să scap de chin şi să visez că tropăi pe pământ crăpat, că pot să-l lovesc cu picioarele şi cu pumnii şi să mă tăvălesc pe el şi să-l miros cu nasul turtit de bolovani şi ierburi.
aşa că m-am culcat în cuib de nor şi-am adormit. m-a purtat foarte frumos, parcă eram trează. poate chiar eram. la un moment dat era atât de alb şi lipsit de orice siaj încât mi se părea că e un platou de zăpadă, nu mai era sus, nu mai era cer, erau doar pături albe.
şi tare bine m-am trezit la mal, printre vieţuitoare pe care le poţi apuca de un picior, de o codiţă, de o gheruţă. tare aş mai fi mers numai cu capul în jos, să-mi fie clar că îmi place la nebunie nisipul şi băltoacele şi rămăşiţele de lucruri adunate cuminţel la sol, într-o mare, foarte mare familie de cioburi, hârtiuţe şi destrămături.
şi norii să fie doar de jucărie dacă s-ar putea, să îi tragi de sforicele mai aproape şi să coboare ei spre tine, în timp ce tu stai potolit cu fundul pe o buturugă şi cu ghetele adâncite în muşchi şi licheni. ei să fie acolo frumoşi, să-ţi facă cu mâna, să îţi facă dansuri, să ruleze filme pe cer, să se joace mima şi tu să ghiceşti cuvântul.
şi mi-am târşâit picioarele înadins, ca să aud cum merg şi ca să merg rugos şi simţit şi cât mai tactil, era cam pustiu trebuie să recunosc, dar nu-mi dădeam seama ce altă soluţie aş fi avut decât să mă cobor în somnul acela ca o pârtie foarte uşoară. erau multe fiinţe blânde şi toate visau cumuluşi, parcă îi şi creşteau cu rumegatul şi torsul şi sforăitul lor.
şi prin casele oamenilor era la fel. norii erau foarte preţuiţi. când primeam câte o supă cu găluşte mi-era foarte milă s-o mănânc. îmi strecuram lingura în câte-un norişor cald şi când înghiţeam mi se părea că mănânc o fiinţă vie, cu respiraţie în ea, cu puls şi cu clipit. şi mi se făcea frică pentru ei, pentru norii adevăraţi, să nu cadă ei dincoace, să nu se strivească prin pietriş, să nu îi ia ameţeala, să nu se frângă în buza unui polonic sau în marginea unui castronel aflat la pândă.

Imagini – © Jeff Faust – http://www.jefffaust.com/
__________________________
“I like to think of my paintings as being a stopping place
— like a bench where you can just sit and think.” Jeff Faust
__________________________
Thank you so much, dear Mr. Jeff Faust, for letting me use your beautiful images.