Vulnerant somnia…

a fost odată ca niciodată un film care se chema “Silence Becomes You”. un film căruia aş vrea să-i fur doar titlul şi să-l ascund într-o cutie neagră, sprijinindu-mă cu spatele de-o hărmălaie de-a mea şi tăcând cu furtu-n braţe, strângându-l şi spunându-i şşş, am scăpat.
am scăpat, ne-am întors pe după propriul zid şi ne putem trage sufletul, dar n-o facem căci nu trebuie să ne auzim nici respiraţia, nici amintirea malului lăsat în urmă, nici proprii pumni bătând de dincolo de uşa de care am trecut pe partea noastră nevăzută.
stăm lipiţi, ciuliţi şi muţi. deja somnul nu ne mai ascunde. nu ne mai cufundăm în el, pâlpâim la margine şi stăm cu ochii deschişi în întunericul antifonat, înghiţitor de gând bicotiledonat, veghind orb ca mugurii să dispară, să fie supţi de nevăzut, să nu prindă a le luci firul, să ne estompăm la un loc, să ne păzim şi să ne stingem unul pe altul.
nici vis. ar fi ca un film în care ne-am privi ca pe nişte personaje. fără vis. fără diafilme pe pereţi de pânză. fără mâna cu care spargi fasciculul colorat, decupând în perete o mână de umbră duplicat. fără arsura de a întinde mâna şi de a nu ajunge la degetele din perete. fără niciun fel de distanţă. doar somn de veghe.
să ne luăm şi să ne topim ca pe o ceară, fără goană după lichefiere, doar urmărind formele picurând şi prelingându-se unele în altele şi luând-o de la început, neajungând niciodată nicăieri, neajungând cruste sau stalactite, dizolvându-se fără sunet.
şi iarăşi, fixitatea asta a muţeniei să nu existe nici ea. să se rotească şi liniştea cu totul, să se încâlcească cum o vrea, să-şi prindă picioarele în ea însăşi şi să cadă şi ca fulgul şi greoi, să plutească precum fantoma ei şi să se şi târască precum vocile care îi sună înăuntru, închise ca într-o altă voce, nefolosită. niciodată.
şi nici somnul să nu se lase ca zăpada, dar nici paza ca priveghiul. atunci când închid ochii să îi închid peste văzut şi în nevăzut să fie sorbită toată lumea şi să se desfăşoare acolo, înghiţită dar vie şi nestrâmbată de clipit.
peste care să nu zac eu, sufocând-o ca într-o capsulă. peste care să nu mă trântesc ca un om, pentru a mă ridica apoi într-o rână, măturându-mi-o de sub coaste ca pe-o poveste din firmituri scârţâitoare.
din care să nu mă rup, urăsc crăpatul de ziuă, să fie totuna, nu prea are rost să le împărţim, nu prea se mai poate, chiar am zâmbit când am observat că ziua rămâne nocturnă. de noapte şi întinsul ei de picnic cu pătură şi chiar soare nici nu mai zic.
nu ştiu dacă se oboseşte din aşa ceva, din amestec, din joaca cu locul, din schimbatul lui sus în jos şi din cocoţat şi căzut în ultimul hal, nici legile fizicii nu-mi spun nimic, îmi pare că principiul acţiunii şi reacţiunii e o parabolă, că gravitaţia există dar alandala, că nu trebuie să fii sus ca să cazi, că nu există vector forţă, timpul e plin de bucle şi se tot croşetează în fel şi chip, acceleraţia nu e un raport de delte…
şi toată această gălăgie să se legene iar, până la imersia în adormire
şi să se vorbească în somn, ea, să se scoată pe sine chiar şi din somn, să iasă din el stranie şi transformată, de nerecunoscut, părând când plină de sens când înfricoşător de ruptă de mine, să se ducă, să se ducă să facă cafeaua, să se ducă să ceară azil, să se ducă într-un zgomot gazdă.
nu pentru că vreau să o şterg ci pentru a-i face loc să se ţeasă în continuare şi să se poată lăsa ca sub apă în linişte, fără să îşi înghită membrele ca să aibă mai mult loc, fără să îşi aglutineze bucăţile în miezul ei nou, intoxicându-l de spusul şi văzutul din început.
să rămână închis de ochi peste lume, nu peste istorioare, pleoapele să nu-şi retragă vinişoarele şi cearcănele pentru a face loc, liniştea căptuşită să nu fie şi cusută, accidentele să nu se sudeze în infinite lanţuri şi blocaje, pe sub somn văzul să rămână deschis.

Imagini – © Thomas Devaux - http://www.devauxthomas.com/
Dear Mr. Thomas Devaux, I cannot thank you enough for letting me use your images here.