Şi de la capăt

când îţi iei sinapsele rupte şi le pui unele peste altele făcându-le căuş, când le roteşti până se depărtează centrifugal pentru ca-n miezul lor să-şi aştearnă casă pasărea unei minţi străine, când stai nemişcat pentru ca inconştienta refugiată să nu se răstoarne, când plăteşti taxa pe cuib vorbind păsăreasca, din gândurile tale ies fiinţe care nu îţi seamănă, vieţuitoare cerute de mine, care or să zboare sau doar or să se ascundă, fără să ceară fereastră.
şi când gândurile pur şi simplu îşi abandonează materia lor de gânduri. şi atunci când bem cafea din aceeaşi cană pe care la sfârşit o răsucim cu gura-n jos pentru ca cineva să ne ghicească într-un zaţ unic, pipăind şanţurile de cafea cu ochii, bâjbâind după depunerile noastre braille.
e simplu – eu voi fi partea neagră, tu vei fi partea albă. eu am să port un corb ca să mă recunoşti în story-ul de pe interior de cană. şi-ai să poţi pune degetul pe rană, ţinând de-o toartă o variantă de soartă. şi-ai să poţi să mă scuturi şi să mă speli. albul rămâne. negrul se ia.
sau dacă vrei facem invers, eu voi fi tăbliţă, tu vei fi punctator. iar cana o vom păstra multă vreme nespălată, pe post de ţap ispăşitor. sau vom bea numai cafea simpatică cu zaţ gros dar incolor. când iei aminte la lucruri îmi vine să le mut intenţionat, să pun scaunul cu picioarele-n sus iar eu să mă aşez sub el comod, întreţesându-mi gândurile cu desenele din covor.
alteori îmi pasă atât de puţin de ce sunt încât nu mai ştiu ce sunt. e o boală, desigur, graţia asta de a fi plutitor, de a sări sau a răsări de te miri unde, uitând aproape voit pasul anterior sau doar ignorându-l cu cea mai cruntă nepăsare, sau înghiţindu-l cu cea mai crâncenă răbdare. sau dictând, de fapt, doar dictând…
cum şi tu dictezi total la întâmplare, fără măcar ca eu să aud. stau şi mă uit la pariurile tale şi mi se pare că-s forme. forme create pe bandă, modelate orbeşte şi lansate pe apă, una după alta, incontrolabile. forme goale coapte ca în goana după recipient, vor fi nu vor fi umplute – ele să existe acolo, pregătite de animare.
timp în care
eu circul.
sau îmi plimb roaba cu jucării şi cutii de conserve, oprind oamenii pentru a-i întreba cât e ceasul.
câteodată pun eu însămi mâna pe mine, ca să mă localizez.
dar în general nu-s.
dar şi tu faci la fel aşa că nu voi fi niciodată în stare să fac ocolul tău în 80 de zile. într-un joc de risc zero ar fi înţelept să stau pe loc. sau să-mi fac din conservare un scop. sau să îţi iau pariurile şi să le arunc ca pe pieile de şarpe în foc.
dar îmi place să trec prin gări şi să consemnez diferite absenţe şi diferite indicii pentru gările următoare. ca şi când m-aş bucura că nu s-a terminat. ajunsul la destinaţie îmi provoacă oroare. de-aia mă şi urc în cele mai greşite trenuri şi parcă mă rătăcesc dinadins de grup, de ghizi şi de pancardele de carton pe care e scris numele meu.
nu prea pot fi pământ.
creierul meu e totul o apă. o apă legătoare, împăienjenitoare care nu prinde nimic.
ai zice că de jur împrejur e gol. ai zice că toate pânzele se înfăşoară peste aşteptare. sau peste un ştiut chior, ca un borcan afumat lăsat peste un gol de aer. sau ca peste un mort.
când de fapt totul e o mare aglomerare, un hăţiş de pacienţi şi cadre didactice, o seră în care mi se pune îngrăşământ pentru accelerarea înfloririi şi în care frunzele-mi sunt lustruite cu ceară, o mişunare de fantome exigente sau afabile, o lume care trebuie decupată bucată cu bucată din jurul meu.
tu perindă-te.

imagini – © Stephen Rothwell – http://www.darkhousequarter.com/ Many thanks, dear Stephen, for letting me wander through your quarter.