Firul

ce o fi el oare firul? firul este atunci când te uiţi la invizibil şi te întrebi… o fi al meu? dar dacă o fi al tău? dar de fapt eu oi fi a mea? şi iei invizibilul între degete şi îl răsuceşti. dar îl răsuceşti ca şi când ţi-ai muia amprentele în el şi apoi îl duci la gură sau îl ştergi pe haine. şi când mai încerci să îl desenezi şi nu-i acolo dar tu îl fixezi bine pe hârtie şi te uiţi la mâzgâleală mulţumit – şi atunci mai e fir.
firul se mai poate şi vedea dar numai când e întuneric şi doar prin el intră o lumină filiformă care se răsuceşte des ca să încapă, iar în răsucire produce sclipiri de prădător trezit din somn.

atunci poţi să îl atingi şi să constaţi că face parte dintr-un instrument muzical secret şi că în timp ce vibrează nu mai poate fi prins pentru că are viteză de libelulă. dar ai apucat să-l simţi ca pe o irizaţie tactilă şi să-ţi închipui că ar putea la un moment dat să se strecoare în urechea unui ac.

iar apoi faci tu însuţi pe acul puţin, chiar dacă nu ţi s-a strecurat în ureche, dar dacă nu te pregăteşti măcar o dată, simţind cum tu stai pe loc iar firul se plimbă de-a lungul tău până la jumatea-i, încercarea de a mai pune lucrurile cap la cap e chiar neconvingătoare.
un bun exerciţiu pentru a da de fir este mersul pe vârfuri. aproape că e imposibil ca mergând aşa, să nu simţi că sub tălpile pe care le-ai putea lipi brusc de podea, se află cineva anume, care te urmăreşte în linişte.
şi când nu te fereşti brusc, smucindu-ţi ochii şi rupându-i de pe întuneric ca pe un afiş expirat sau clipind mai des decât ar fi firesc e pentru că firul deja s-a petrecut de jur împrejurul mâinilor tale şi aşteaptă să fie tricotat.
şi când eu ştiu exact că acum, în momentul ăsta, răcesc şi o să mă ţină multă vreme. dar nu mă duc la căldură pentru că nu ar avea niciun rost să mă despart de locul în care stau şi în care o să încap şi cu cutia de puff în poală. e foarte bine.
firul poate fi extrem de toxic. de multe ori îl simţi cum te trage de ceafă de undeva dinăuntru, de parcă ar avea un capăt înnodat în jurul primelor vertebre şi aruncă flashuri dintre cele mai urâte – cu murdării cărora le place să se oglindească în ape limpezi.
şi atunci simţi cum din tine iese un şuvoi care nu se mai termină, un ditai şnurul care deşi e făcut din fire nu mai e deloc fir, e o înnodătură şi-o încârligătură pe care îţi vine s-o rupi cu tine cu tot, n-ai cum s-o pieptăni, doar tragi de ea şi tragi până se termină, dacă vreodată se termină.
dacă se termină, strângi mizeria şi o pui pe foc. nu spun de ce. oricum, o păzeşti îndelung.

dacă nu dispare o porţi cât mai bine înghemotocită, pentru că nu vrei ca peste ea să se adune şnururi noi. măcar de-ai şti-o într-un loc din care să poată fi văzută fără să facă rău.
şi dacă cineva o vede, apare firul; e drept, din partea cealaltă. şi atunci chiar clipeşti mai des, şi de frică, ce-i drept. dar mai mult de o mirare care spală fix ca ploaia, la locul faptei. nu trebuie să te duci cu tot oraşul la spălătorie şi nici nu trebuie să dai oraşul la o parte, ca să curgă ploaia pe curat.
firul n-are formă de fir. trebuie să uiţi de forma asta cât se poate de repede. trebuie să uiţi orice cât mai repede. orice, orice.

Picturi – © Jacub Gagnon: http://www.jacubgagnon.com/
The images were posted with the artist’s consent. Thank you so much, dear Mr. Jacub Gagnon.