Prin visăriş

Era foarte greu să mă mai descâlcesc aşa că în loc de legende pentru hărţi trebuia să-mi întocmesc legende pentru vise, visuri, visări, visaturi, deja-visaturi, visării şi visătorii, că-i mare hăţiş prin visăriş, tai cu cuţitul, nu mai am loc de un gând normal dus cap coadă pe foi veline, fără să alunece în şanţuri visăcioase.
aşa că am luat cuţitul şi cutterul la subsuoară şi m-am dus să decupez rotocoale şi să haşurez găluşti. am început cu visele rele, le-am marcat cu o culoare vânătă, am apăsat tare de tot cu creionul pe marginea lor, până le-am zdrobit miezul şi din el a ieşit o apă moartă, ca un gaz rece dar explorabil tactil.
într-un colţ de visăriş am găsit un peşte-vis, l-am despicat şi l-am găsit plin de icre. peştioaică-visoaică. s-ar fi înmulţit în somnul meu şi-ar fi puit somnici cu mustăcioare mici, tinere, ar fi răscolit nămolul cu burţile lor neastâmpărate. mi-e somn cu mustăţi, bine că am despicat-o, altfel m-ar fi pândit narcolepsia.

sub o ciupercă uriaşă, nucleară dar mânătarcă, nor roşu cu ţugui şi buline albe, am găsit un burduf de câine. fir-ar! iar? şi-aici? i-am dezlegat fundiţele de mătase galbenă şi din el a ieşit un val de brânză topită cu verdeaţă. verdeaţa a prins imediat rădăcini şi întreaga poiană s-a acoperit de mărar şi pătrunjel sclipind de rouă.
am luat cutterul şi am tăiat adânc o piatră a visului, din ea a ţâşnit un şuvoi de theraflu cald. ce treabă are therafluul cu vulcanul? nu mai ştiu, am visat că vulcanul trebuie utilizat cu atenţie. apoi am visat un alt vulcan, pastilat, sub formă de difenilhidramine roz. am bănuit că se pregăteşte să devină un vis frumos aşa că l-am astupat, să nu verse toată lava.
nu-mi place imnul românesc. mă calcă pe nervi îndemnul la deşteptare. nu interpretarea ca referinţă la spirit. dar nu se împacă deloc cu somnul, e un imn plin de cruzime, mie-mi place să m-afund barbar şi tiranic în propriile-mi vise. aşa că am pus mâna pe gumă şi am şters cele trei culori. întâmplător, nu-mi place niciuna, darămite toate la un loc.
cât despre steag, mi-ar plăcea unul ca de piraţi, doar că tigva ar trebui să aibe ochi iar ochii să fie închişi. aşa că am luat nişte pleoape, le-am stropit genele cu îngrăşăminte pentru stimularea creşterii şi le-am împrejmuit cu sârmă flauşată.
am mai găsit un vis despre stropii de apă din aer. am încercat să umblu printre ei. şi am umblat. până când am ajuns la o margine făcută doar din aer fără stropi. când m-am uitat în urmă, am văzut stropii de care trecusem stând ciudat, cu capetele plecate şi cu mâinile la spate. m-am simţit prost. am haşurat subţire, cu un fard de pleoape care dormea netulburat de ani de zile.
după primele decupaje m-am trezit în zona de sticlă. sticlă verde, împădurită de bule pe interior. am zis că trebuie să fie un vis mineral nu prea plat şi complet lipsit de lămâie. am încercat să-l agit ca să verific dar era mult prea lipit de recipientul vitros. nu-mi place să sparg. aşa că m-am răzbunat lipindu-i o etichetă: vis spumant.
pe unul l-am prins în timp ce fugea, apoi iar l-am scăpat, m-am trezit, l-am prins, iar a scăpat, m-a alergat aşa tot drumul, l-am urât, îmi venea să-l omor visându-l dar tot nu reuşeam, m-am trezit, am dat mâncare la motan, m-am culcat şi când l-am simţit că se apropie l-am lovit cu o pasăre care stătea în dreptul lui. apoi am transformat-o în vultur şi am obligat-o să-l mănânce.
într-un palat stăteau adunate în săli separate vise care calculau, vise care scriau poezii şi vise care compuneau muzică. le-am lăsat în plata lor şi am pus o plachetă cu “vise în construcţie” la intrarea de serviciu. am încercat să notez cu un creion ce vedeam şi dimineaţa mi-am găsit faţa de pernă plină de dungi foarte drepte, formând triunghiuri suprapuse.
pe unul l-am luat pur şi simplu şi l-am întrebat: măi, tu eşti al meu? al meu, al meu? şi mi-a întins un bilet pe care scria “mai bine nu-ntreba”. drept care i-am zis “visul dracului” şi i-am desenat un contur alb pe asfalt, ca pentru victima ridicată de la locul faptei.
altul a apărut într-o intersecţie albă. circulaţia era oprită de prea multă zăpadă. nu credeam. trebuia să mă asigur aşa că m-am aşezat în mijloc, între semafoare, nu se vedea nimic. deci tu eşti visul alb? am zis… nu s-a auzit nimic. mi-am scos mănuşa iar în câteva secunde mâna a început să mi se transforme în citrin, striclă, piatră preţioasă, nu prea ştiu. l-am întrebat: ce eşti măi, chihlimbar verde sau smarald? a zis să-mi pun mănuşa la loc că-i e frig.
pentru unul a trebuit să umblu ceasuri întregi după o greblă. sunt aşa frumoase greblele. şi fac lucruri atât de
frumoase. nu ştiu de ce nu am o greblă în casă, doar de drag. oricum, după ce am găsit-o am desenat cu ea în pământ zeci de kilometri de linii paralele, drepte sau ondulate, până când a apărut visul undă, căruia i-am spus în glumă “visul de loc şi de timp”.
altul purta batiste sau le vindea, oricum, le lăuda foarte exaltat. avea şi batiste brodate cu fluturi indigo şi pictate cu siluete piţigăiate şi roase de iepuri pe margini, cu modele de iederă sau de ferigă. l-am tras de batiste şi s-a simţit foarte rănit. l-am lăsat să umble neîngrădit, merita.
iar cel mai dificil a fost un vis care nu voia să coboare şi care la prima încercare a mea de a-l trage în jos se transforma în coşmar. până am reuşit să-l transform într-o frunză, pe care am aşteptat-o să se îngălbenească, apoi să se ofilească de tot şi să cadă, credeam că o să mor cu ierbaru-n braţe. până la urmă l-am prins între foi şi i-am zis “vis presat”.

imagini – Andreas Cellarius – 1661. Harmonia Macrocosmica.

Spinii spinali

Există vaduri uitate nişte locuri în noi şi un drum care duce prin apă
cineva mă strigă ar vrea să mă atragă într-acolo
să dea cu o plantă în mine şi ce vină am eu pe lumea
asta cu porţi de aramă
apoi se face linişte cântă privighetorile
e foarte frig şi în noi sunt nişte castele
nişte câmpuri cu flori albastre şi galbene
şi le străbatem pe caii noştri de plastic
înţelegeţi că trăim într-o pasăre imensă care
ne poartă în ea
şi mergem la întâlnire curăţăm omizile de pe crengi ne iese înainte o fată dar nu mai poate nici ea săraca e ostenită a înghiţit toată pânza pe care a ţesut-o aşteptându-ne
cu un foşnet prelung seara cădea
ceva se surpa printre crengi se năruia
într-o haotică geometrie
calea ducea în patru direcţii diferite
peste câmpiile grele ale cerului
mecanicul fuma liniştit puteam alege locul
îl alegeam
atunci se năştea în noi o aspră penitenţă
seara ne cădea părul îl puneam deoparte
cu un foşnet prelung cerul cădea
ceva se surpa în noi se năruia
stau singur cu buzunarele pline de câini
stau singur şi ascult foşnetul oaselor
e ca şi cum ar adia vântul peste un clopot de ceară
dar după primul colţ la prima răspântie
s-ar putea oricând să apară cineva învăluit într-o ploaie de lumină
şi va trebui să mă acopere cu mantia lui pentru că
s-ar putea odată cu el să vină o ploaie sau o ninsoare
sau chiar o afurisită de lapoviţă
să ne îngheţe oasele proaspăt spălate
deşi ieri a fost mai frig decât azi
deasupra mea zboară câţiva porumbei cerşetori
filantropii le-au pus fărâmituri de pâine pe balcoane
şi eu mort de mult cu o piatră de moară pe piept
am hotărât în sfârşit să plec
să pornesc de pildă dintr-un grajd înecat în aburi
să merg aşa până la un crâng (tufiş) unde mă aşteaptă sora Fântână
să mă reazem acolo de prăbuşirea ei
şi nimeni n-o să mai apară nici chiar aceea care ne visa în graţia înverşunată a iubirii
(altminteri veghea ei ne ocroteşte pe drumul fără încetare care ne străbate)
şi doar un loc acolo ne va aştepta venirea dezamăgitoare
ne adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscută
eu treceam singur ca orice fihinţă umană o adoram mă făceam
că nici n-o observ
îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate şi busturi de marmură
în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam un număr oarecare îmi ceream scuze
apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilă
era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea unei
străvechi adoraţii
cu ochii noştri lucioşi înăuntru era o puternică adoraţie
filozofam prostii ne simţeam bine
departe rătăciţi orbiţi de faruri
nu se putea să nu mă adore era o fihinţă umană
Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte
(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adoraţia celuilalt)
să nu uiţi adoraţia asta ce fihinţă ai fi tu fără ea
cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara pe frunte
ne poartă în marea ei limpezime
stăteam aşa cu degetele bine întinse
era o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţă
respiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna liniştit
mă speria ferocea mea luciditate
În adevăr, părul meu în acele timpuri era extrem de lung, îmi ajungea aproape până la călcâie. Îl purtam astfel pentru că mă ajuta foarte mult la lucru. Seara, de pildă, era suficientă o simplă plimbare ca să mă reîntorc acasă cu pletele pline de lilieci care se agăţau cu disperare de imensa mea coafură. Pe cei mai frumoşi îi opream noi, restul îi vindeam unui magazin din apropiere, şi asta ne asigura o viaţă destul de abundentă.
Pune-ţi cheia asta la gât şi joacă-te cu oropsitul de mine
întinde-mă pe zăpadă să găsesc argumente
sau dormi o noapte într-o vacă şi uită-te la lume prin ochii ei de sfântă
s-a şi confecţionat maşinăria
Dacă te hotărăşti să intri (noi nu deoarece suntem bărbaţi)
poţi adora un neştiut într-o firidă

Texte – Gellu Naum
Imagini – © Ernesto Caivano
If you are the owner of any content on this site and you object to its being published here, please let me know and I will make whatever adjustment you require, be it removal or a different kind of credit.

Care se poate strânge ori întinde

“Întinse braţul drept, cu palma în jos şi deschisă. Nu însemna că lua în stăpânire lumea exterioară, ci că observa dacă plouă. Şi când primi pe partea dorsală a mâinii răcoarea burniţei lente, încruntă din sprâncene. Dar nu pentru că l-ar fi deranjat ploaia aceea măruntă, ci pentru că era nevoit să deschidă umbrela. Era atât de elegantă, atât de zveltă, pliată şi în husa ei!
O umbrelă închisă e la fel de elegantă pe cât e de urâtă una deschisă!. E o nenorocire că trebuie să te serveşti de lucruri, că trebuie să le foloseşti, uzul le deteriorează şi ajunge să distrugă orice frumuseţe. Funcţia cea mai nobilă a obiectelor este să fie contemplate”.
umbrela e o umbră mai mică.
e şi înăuntru şi afară; nu poţi sta Sub fără să simţi că ai intrat într-un con decupat din restul lumii. dar e groaznic să foloseşti o umbrelă. foarte nefiresc să stai cu mâna-n sus, de parcă ţi-ar curge sânge din nas.
de-aia îmi place mai mult umbrela cu picior. deşi, dacă mă gândesc că cea fără picior e umbrelă cu mână, îmi place şi mai mult; să te ţii de mână aşa cu un obiect înalt şi apărător, care-şi coboară degetul spre tine pare mai frumos.
umbrela mai este şi un instrument muzical pe care cântă ploaia. e foarte frumos să-ţi cânte ploaia fix în jurul capului. bine, cel mai frumos e să-ţi cânte când dormi – ce păcat că nu există umbrele de dormit.
nu parasoluri ci paraploi dotate cu un mic scăunel atârnat de mâna mâner. în care să te urci repede când vine furtuna şi să te legeni adormind printre picături.
atunci, dacă e instrument muzical, înseamnă că şi lumina cântă la ea, nu doar ploaia – şi prin extensie şi curcubeul, nu? dar nu mai ştiu dacă lumina se aude. ba de fapt ştiu. trece dincolo de sinestezie şi poate fi şi doar auzită. prea seamănă curcubeul cu un portativ. ba nu, cu un xilofon. sunt sigură că trebuie să te urci la el pe scăriţă şi să îl faci să sune prin mici lovituri de ciocănel.
de fapt umbrela e un mare evantai. ba nu. de fapt e un mare abajur.aaaa, nuu, cred că e un paravan orizontal care te apără de privirile indiscrete ale celui de sus.
se ştie că umbrelele sunt făcute pentru a fi umplute cu mere, portocale sau nuci verzi. cred totuşi că la cules de fulgi tot cu umbrela se merge.