Nu-mi trebuie

să înţeleg, ca să îmi placă

şi circuitele integrate au frumuseţea lor şi toate piesele în plus şi toate curelele de transmisie şi toate picăturile de fludor picurate dintr-un pistol de lipit minuscul, mai mic decât pistolul de apă din plastic albastru, în care puneam cerneală când ieşeam să stropesc fustele midi ale doamnelor profesoare de geografie care purtau în permanenţă pălărie
şi care nu se supărau că le pătez, se supărau că nu le salut 
şi există o plăcere în a te uita la trupul deschis al unui aparat, cu emoţie, de parcă te-ai aştepta să mişte deşi l-ai scos din priză, să te curenteze, să-ţi prindă degetele printre şuruburi şi sârmuliţele colorate care deosebesc arterele de vene şi venele de ramificaţiile nervoase îmbrăcate în plastic negru…

nu-mi trebuie să înţeleg. nici nu ştiu sigur dacă îmi doresc. deşi nu trăiesc cu spaima demistificării. dar a abandona plăcutul mi-ar modifica relaţia cu lucrul şi m-ar face să mi-l supun stupid, rotiţă cu rotiţă, şi să dezamorsez un dispozitiv făcut să explodeze… sau să cânte… sau să prăjească felii de pâine…
iar piesele ar continua să existe şi el ar continua să existe dar pentru mine totuşi ar dispărea complet şi i-aş strânge maţele cu palma, aruncându-le la grămadă într-o cutie pe care aş duce-o în sertarul cu şurubelniţe şi cleştişori, colţul din stânga, pe balcon…

a rose is a rose is a rose is a rose
scuzaţi corolele dar nu pot să miros un trandafir decât dacă îmi bag nasul în mijlocul lui şi închid ochii mutându-mă în el cu totul…
dacă îi miros petală cu petală lăsându-l în staminele goale, nu mai simt nimic. nu ştiu dacă ceasornicarii sau electroniştii văd mai mult

încă nu îmi plac mai mult florile artificiale decât florile naturale dar nici mult nu mai am din moment ce fructele lui de Heem îmi plac mai mult ca fructele naturale
şi cu toate astea nu cred în fractali…

dar în fulgi şi în flori de gheaţă da…
iar acest generator atomic e frumos ca o vrabie pe masa de operaţie…
deşi chiar mi-a plăcut Baudrillard…

şi îmi place în continuare, fără să simt nevoia să-l amestec în tandreţurile mele faţă de electrozi, rezistenţe, transformatoare, leduri… ledurile sunt jucăriile mecanismelor… e spaţiul pentru copii…
e aşa frumos să te cufunzi în privit…

e ca şi când ai face încontinuu pluta în loc să înoţi…
iar respiratul când faci pluta e cu totul altceva decât respiratul când înoţi…
şi încetineşte totul…

pentru că în timp ce faci pluta e imposibil să răsufli uşurat…
dar e foarte probabil să inspiri mai mult aer ca niciodată…

desene – Karl Hans Janke, mai multe aici şi aici.

Cu analizele la zi şi noapte

Analiza frumuseţii. Se ia frumuseţea, se duce cu forţa la spital, târând-o de mână pe stradă şi urlând din când în când la ea “Dacă nu eşti cuminte, te părăsesc, te las aici, să vedem unde-ai să te duci”, se intră în camera de gardă, i se ia sângele, tot, i se bagă un tub pe gât, cu sfatul limpede de a nu înghiţi tot furtunul aferent şi se extrage din ea tot lichidul. Apoi e prinsă între retroproiectoare şi i se radiografiază milimetru de milimetru de frumos.
Cu extrasele de frumuseţe puse în plicuri, mape, eprubete, borcane, se merge la laborator. Cineva, un dement probabil, stă cu ochii în microscop douăşpatru de ore, aşteptând să se închege frumosul, să se transforme nisipul din scoică în perlă, scoica să facă bum iar perla să iasă învingătoare la lumină, avansând îndrăzneţ pe coridorul care duce la laboratorul următor.
Micuţa frumuseţe de laborator se uită nedumerită în jur. Ce naiba or însemna toate instrumentele astea sofisticate? Unde să mă aşez? La gâtul cui aş da mai bine? În lumina reflectoarelor, în lumina vitrinelor, în bezna unui colecţionar obsedat, lustruită periodic cu o piele de căprioară tânără precum leoaica?
Sau înghiţită de o pasăre obligatoriu pe cale de dispariţie, obligatoriu încărcată de simboluri şi – cel mai bine – de pradă.
Pe care toată lumea să o confunde cu ce a înghiţit, stârvuri, perle. Pe care să o vâneze din când în când pentru a-şi căuta sensul în viscere augurale. Ei, ce importantă ar fi atunci, găsită de vânători aflaţi la limită, căutând cu disperare un semn. Ar schimba aproape totul. Totul prezentului. În rest nimic.
Câte păsări or despica însă căutătorii de perle, chiar nu mai contează. E exact ca la loto. Cine are noroc, înseamnă că are dreptate să joace. Cine nu, joacă contra totum prognosticum înainte de a beneficia de pronosticul cu pricina.
De ce? Din comoditate, pusă pe seama contemplării, a passéismului, a fatalităţii, a instinctului de conservare, a privilegiilor panoramate oferite de statutul de spectator dar mai ales din lene, din indiferenţă, din neputinţă şi dintr-un complex de superioritate/inferioritate. Când stau cu oglinda-n mână, parcă şi peisajul pare mai frumos, dragii mei!
Analiza urâtului. Se ia frumosul şi i se dă o faţă umană, inteligibilă, interpretabilă şi reproductibilă. Apoi, dacă nu-i suficient, frumosul e pus în ramă, în şezlong la soare, într-un leagăn de flori, într-un şablon cu caractere decupate perfect, într-o copertă cartonată ştanţată cu titluri aurite, într-un ghiveci de plastic, în viaţa unui om, pe un piedestal bine semnalizat.
Analiza scârbosului: aştepţi ca frumosul să facă tot urâtul pentru tine şi să se aşeze în forme la-ndemână.
Analiza minciunii: iei scârbosul şi îi spui “Tu nu exişti”, iei urâtul şi-i spui “Eşti frumos”. De cele mai multe ori, şi scârbosul şi urâtul îţi răspund. Primului, dacă vezi că insistă, îi explici că ţi s-a părut. Celui de-al doilea – indiferent ce ar spune – îi spui să continue.
Analize de sânge: iei omul de mână, strângându-l bine de încheietură şi îl duci la frumuseţe. Îl laşi acolo o vreme, să îi păzească patul de boală, după care îi spui: aia era frumuseţea, gata, acuma s-a dus. Ţi-a lăsat asta! şi îi întinzi o perlă.
Analiza rătăcirii: te întrebi pe unde se zboară. Şi o iei încet la pas.
Analiza prostiei: te întrebi dacă nu cumva ai ceva să-ţi spui tu, ţie însuţi. Etern. Te întrebi mai des decât orice altceva, ca să fii sigur că întrebarea asta constituie un bruiaj absolut. Când nu te întrebi asta, te întrebi oare ce ţi-ai răspunde dacă te-ai întreba asta. Şi vorbeşti singur cât se poate de mult. Pe roluri.
Analiza întrebării. Te întrebi. De obicei te întrebi ce cântăreşte mai mult: întrebarea sau răspunsul? Apoi cu un pămătuf de machiaj ştergi meticulos toate amprentele care ar dezvălui că a existat vreo întrebare.
Analiza răspunsului. Răspunsul e din start greşit. Nu trebuie decât să îi opui un altul similar, deci cât se poate de greşit. Nimeni n-ar trebui să răspundă la nimic. E un demers autoimun.
Doar că autoimun cum este, unii îl preferă. Există oameni care se bucură să poarte boli incurabile pe motiv că le prieşte previzibilul morţii. Teama de surpriză le este de obicei fatală.
Analiza suportabilului. Se iau diferenţele şi se pun la un loc. Şi li se spune, tu nu mai eşti aşa, eşti altfel. Cum bine am învăţat la lecţia de estetică, printre valorile care se pierd, pe primul loc tronează inocenţa. Deci nu lăsaţi diferenţele să se întoarcă din drum, căci nu au unde. Sau lăsaţi-le, dacă nu le vreţi binele, dacă nu ştiţi ce e binele, dacă nu aveţi aşa ceva.
Analiza luminii. Lumina nu poate fi analizată decât de plante. Ei, hai! Să nu exagerăm. Poate că poţi înţelege lumina şi dacă eşti străin de plante. Dar ce mod împiedicat şi anevoios. Reluăm. Aţi văzut cum arată o plantă crescută fără lumină? E albă. Cât se poate de albă şi de translucidă. Aceleaşi frunze, aceleaşi flori – doar că albe ca o sticlă aburită.

Imagini – copyright © Karen Knorr. Pe site-ul ei găsiţi şi texte drăguţe, multe alte fotografii dar şi câteva filmuleţe-studiu foaaarte interesante. Thank you so, so much, Mrs. Karen Knorr.

Regulile îmbuibării

Aşadar ne aflăm în mijlocul Marii Crăpelniţe. Aş fi fost curioasă să consult nişte statistici seculare privind numărul de decese produse de îmbuibarea sărbătorească dar nu am căutat suficient. Iată în schimb un portret în care multă lume se poate regăsi în perioada asta. Dar noi nu suntem gurmanzi adevăraţi. Cu asta trebuie să te naşti. Dar să te naşti numai într-o anumită casă, ca cea din imagine, care să poată întreţine şi dezvolta năravuri din cele mai indigeste. O micuţă industrie pentru un măreţ stomăcel. Această casă specială ar trebui, conform standardelor de calitate, să aibă cel puţin o bibliotecă. Pe care orice gurmand respectabil să o poată consulta din când în când, din care să scoată dicţionarul şi să ia o duşcă sau o-mbucătură, pentru a-şi clarifica oareşce definiţii alunecoase. Dar să răsfoim totuşi şi manualul gurmandului, că n-om adulmeca monitoarele în căutare de gusturi fine. Aşadar – Regulile mâncatului:
1. Pentru a mânca bine e nevoie de cel puţin două, cel mult douăsprezece persoane. Mâncatul de unul singur te privează de discuţiile despre plăcerile pe care tocmai le trăieşti. În timp ce un număr prea mare de persoane te poate distrage de la acestea. 2. Mesele între bărbaţi sunt cele mai prielnice unei savurări inteligente, compania unei fermecătoare femei nefiind decât dezastruoasă, din cauza acaparatoarelor politeţuri care s-ar impune. În cazul în care această fermecătoare femeie este ea însăşi gurmandă, neplăcerile se atenuează. În schimb, în orice context, un gurmand nu are dreptul să fie îndrăgostit în timp ce mănâncă. 3. Dacă printr-o diformitate a gustului suntem înclinaţi mai mult spre un fel decât spre un altul, ne vom interzice să exclamăm “Ah, sardinele sunt delicioase!”, în schimb ne vom pune fără ezitare o a doua sau a treia porţie. 4. O conştiinţă împăcată este indispensabilă mâncatului sănătos. Un om onest este un om care mănâncă zâmbind. 5. Produsele de patiserie sunt brânzeturile doamnelor. Felul din care nu se cere o a doua porţie este lecţia bucătarului. 6. Oamenii care iubesc peştele au în general un caracter liniştit, datorită răbdării puse la încercare. Mâncaţi cât mai încet, pentru a vă asigura o plăcere mai îndelungată. 7. Beţivul bea pentru a-şi trezi setea. Nepriceputul bea pentru a-şi alunga setea. Gurmandul bea pentru a afla dacă îi este sau nu sete. Adulmecaţi, degustaţi, beţi. 8. Înainte de a începe mâncatul felurilor calde, lăsaţi aburii să vină la dumneavoastră. Altfel, atacând mâncarea pur şi simplu, vă veţi priva de minunata plăcere a aromelor. 9. O masă delicioasă este un vis care se îndeplineşte până la friptură, inclusiv. Salata este clopoţelul care te trezeşte din somn şi te repune cu picioarele pe pământ. Începând cu aceste feluri, redeveniţi uşor-uşor sociabil şi, dacă se poate, interesant şi strălucitor ca masa însăşi, ca şi când sclipirile conversaţiei dumneavoastră ar fi reflectarea intelectuală şi rezultatul imediat al dineului. 10. Apetitul nu este absolut necesar începerii mesei, dar este indispensabil terminării ei, trebuind să rezişti până la ultima îmbucătură. Amintiri şi regrete afectuoase vor exista cu siguranţă, dar mai ales, satisfacţia eroică şi totodată dulce, de a fi ştiut să învingi şi să supravieţuieşti. 11. Mâncaţi şi visaţi la următoarea masă copioasă, cina de azi nu trebuie cu niciun chip să afecteze prânzul de mâine.
Aceasta a fost cartea din care (m-)am inspirat adânc şi o puteţi citi din scoarţă în scoarţă aici.