Dulceţăria "Copilăria"

După cum vedeţi, lumea este plină de balene transportoare, deci nu doar Asparagus îşi stochează informaţiile şi bunurile pe cetaceu. Unele balene îl plimbă pe însuşi Fram, ursul polar, despre care nu am ştiut niciodată dacă avea legătură sau nu cu celebrul frigider. Era o coincidenţă? Sau era acelaşi botez simpatic ca şi în cazul roabei metalice Isaura? Frigiderul Fram făcea şi el “mor!mor!”? Pentru a intra în acest peisaj trebuie să fii într-o ureche, obligatoriu în stânga. Oare în urechea dealului ce se afla? Ceară? Miere? Fân? Peltea? Dacă e într-adevăr iesle, unde e personajul central? Şi tot felul de întrebări prosteşti, în genul ăsta… Oricum, câinişorul din plan apropiat mănâncă şi mere şi colaci de Sântilie, muiaţi în lapte de Sâmbotină. Parcă, parcă domnul Village seamănă cu unchiul Bertram. Aici ne întâlnim din nou cu prietenul nostru orbetele, care doarme cuminţel cu telecomanda-n mână şi televizorul lăsat deschis pe ştiri din underground. Cum ar fi să avem cu toţii parabolice halucinogene? Cu mai multe canale! Să muţi de pe o halucinaţie pe alta. (Îmi place chepengul care dă spre baie. Ce rustic!) Iată, în sfârşit, un lucru esenţial pe care nu l-am întâlnit în nicio baie, deşi ar fi fost atât de frumos: tronul este dotat cu coroană! Uraaa! Scenografia perfectă pentru “Hainele cele noi ale împăratului”. Coloana de scurgere şi coloana sonoră s-ar împleti precum utilul cu plăcutul, alcătuind o muzică a pisoarelor, de largă inspiraţie duchampiană. Aici se petreceau repetiţiile pentru “Cântăreţii din Bremen”, în traducere liberă “Cântăreţii de la Brema”, că mie aşa mi s-a spus când eram mică şi credeam fără să dau search pe google. Uitându-mă cât de frumos ies cozile vulpilor prin haine mă gândesc ce lipsită de sens e expresia “De-aia n-are ursul coadă”. Aşa nici omul n-are coadă, iar asta nu spune nimic. Pe când la vulpe ar fi avut un mare sens, căci coada ei e luată de foarte multă lume la purtare. Aşa se citesc rugăciunile. Ne aflăm în modesta locuinţă a unui credincios mărturisitor. Pisica ascultă cu smerenie. Credinciosul se roagă pentru iertarea păcatelor. Pisica se căieşte. Credinciosul nădăjduieşte. Aşa arată de fapt Ivan Turbincă, rămas fără vodkă şi tabacioc din cauza unor viforelnice scumpiri. E vorba de o vizită la muzeu. Ei bine, precis se vor găsi voci care îmi vor spune că “nu au apucat”; pe vremea mea, la intrarea în muzeu ţi se dădeau galoşi botoşi. Îi trăgeai frumos peste pantof sau gheată şi numai astfel echipat aveai voie să te plimbi pe culoarele din marmură. Asta era partea cea mai misterioasă şi mai frumoasă din toată vizita. Pentru că, de obicei, erai pus să te descalţi, nu să te supraîncalţi. Foarte misterios. Poate şoşonii respectivi aveau puteri. Un maestru feng-shui mi-a şoptit că dacă vreau să-mi îmbunătăţesc relaţia cu membrii familiei, trebuie neapărat să-mi pun fotografiile lor în ramă şi să le împart echitabil prin casă, cât mai la vedere. Eu cred că rezultatul ar fi invers iar pozele ar deveni adevărate ţinte. Ooo ce de-a dulceaţă urmează să răsturnăm peste blănurile noastre albe, ooo cum o să ne pătăm şorţuleţul proaspăt apretat. În schimb niciodată n-am înţeles cum de unele umblă în rochie cu bretele, în timp ce altele/alţii sunt împachetate/ţi cu palton şi fular. Murele şi zmeura şi căpşunele şi fraga au întotdeauna dreptate. Niciodată n-am ştiut: vrabetele e sortitul vrabiei sau e o persoană de sine stătătoare? 2: crede cineva că există fluture mai drăguţ şi mai inofensiv decât fluturele de varză? Încă o dată: coada de vulpe este absolut electrizantă. Vulpile sunt animale pe nedrept calomniate de basmele şi baznele ţăranilor. Bunică-mea a omorât o vulpe sub nasul meu, după ce o fugărise prin tot judeţul. Am întrebat: de ce? Cum de ce? Pentru blană! a zis ea. Vulpea respectivă avea blana pe jumate arsă. Jumătatea cealaltă era plină de noroi care s-a luat la spălat dar cu tot cu păr. Ce bunică neghioabă. Cred că cineva trage cu urechea. Ce frumos face urechea când trage. Ca şi când ar sorbi sunete. Cum ar fi o ureche care să te tragă de limbă? Să-ţi smulgă numai ante-pronunţări. Într-adevăr scroafele sunt nişte creaturi foarte cochete. Şi Miss Piggy, ştiţi… În ţara noastră porcii sunt ţinuţi în mizerie. De ce? De ce nu sunt învăţaţi să meargă la budă, sunt foarte uşor de dresat. Bunica mea avea buda în vârful dealului. Era un fel de mirador, căci exact de-acolo, se vedea tot satul întins pe vale şi implicit, toate budele cu toţi ocupanţii lor. Sincronizarea umană e absolut uimitoare uneori. I-adevărat, scroafele sunt şi extrem de mâncăcioase. Mai ales acum, că s-au lăsat de fumat. Broscoiul râios aşteaptă desigur un sărut care să-l transforme în prinţ. Din câte se pare, mai nou, broscoiul este gay. Au fost arestaţi sau dimpotrivă? Tipul cu turban ştim de pe-acum de ce va fi eliberat. Cum, nu ştiţi? Dar e evident că suferă de gla
ucom. Melcul s-a aşezat pe farfurioară aşteptând să fie servit. Exact aşa arăta şi Pegasul meu. Căruia nu-i sărea lanţul când dădeam invers la pedale şi care n-avea şapte sute de mii de viteze care să te oblige să mergi repderepderepde fără să vrei, sau care să te oblige să împingi anevoie ca la pedala lui Sisif. În plus nu mergea niciodată prin gropi, nu se ferea de TIR-uri intrând în băltoace, nu ajungea în comunităţi de romi şi nici nu era urmărit de haite de câini sau de muncitori comunicativi. Iar paiul, paiul prin care atât de misterios limonada urca de pe masă până în gura participanţilor la băutul de limonadă, era o adevărată valoare. Copiii primeau paie de plastic multicolore. Adulţii primeau paie organice. După ce erau folosite, paiele se spălau bine-bine, pentru a putea fi utilizate din nou, cu aceeaşi bucurie. Dacă din întâmplare vreun musafir rodea capătul paiului, acesta se scurta cu grijă şi era introdus în setul paielor second-mouth. E foarte greu să dai un melc afară. Ţi se rupe inima. Mai ales când îl dai afară din casa lui, auzind sub propria-ţi talpă un sunet crocant de napolitană zobită. Mai există melci de Bucureşti? Nu mai stau cu nasu-n asfalt în zilele ploioase, nu ştiu…Ce iubitori de glas uman. Hirina a avut melci de apartament. Iar eu am omorât un şoarece cu mâna. Mi se spusese că e un monstru. Şi l-am văzut cum umbla pe sub covor, ca o gâlmă care se muta dintr-un loc în altul. I-am dat o palmă şi-a murit. Când l-am scos de-acolo am văzut că era de fapt un animăluţ extrem extrem de mic. Pe vremea când trăia, îi plăceau biscuiţii “Berceni”. Frumoasa din pădurea adormită primise în schimb un fus special, la care torcea vata de zahăr din Cişmigiu. O transforma în acadele în formă de cocoşi sau găinuşe roşii, sau în balerine de zahăr cu tutu-uri, numai bune de mâncat în leagănele făcute din cauciucuri de tractor. Când te întreba cineva de ce ai limba roşie, puteai să răspunzi liniştit “de la cauciuce”; toată lumea ştia. Acestea erau ingredientele cu care ne jucam de-a cutremurul. Pe mine cădea casa la cutremur şi deveneam refugiat. Vărul meu, care mai încolo avea să mă fure de la o nuntă, mă găzduia şi îmi dădea dulceaţă, nuci, stafide şi coji de portocale zaharisite. După ce ne-am jucat câţiva ani, şi-a dat seama că cel mai bine o duci când casa îţi e distrusă de cutremur şi ceilalţi au grijă să te îndoape cu bunătăţi. El era ceilalţi, înainte să-i zică Flaubert sau Sartre. Aici ne jucam de-a prinţul şi prinţesa. Eu mă dotam cum se cuvine cu cămăşile de noapte pe care le găseam prin casă. Dup-aia dansam cu figuri la concursuri organizate de Casa de Cultură a Sectorului 6. Mereu ieşeam pe locul 3. Şi mereu pe locul 1 ieşea o fată bronzată, cu părul prins în coadă într-o parte, îmbrăcată într-o rochie mov cu un umăr gol. Ah, Lolito, câte fire albe mi-ai scos! Cum să nu vrei să ai casa ta, cu balcon şi draperie, când până şi viermele din măr a ştiut să-şi facă un rost. În copilărie ieşeam pe balcon şi cântam la triolă. Sper că nu sunt singurul om din sfera asta care ştie ce e triola! Vai cât de electronic suna triola. Un vis pe lângă nesuferitele xilofoane din metal montat pe gumilastic. La un moment dat a ieşit o vecină şi a început să urle că îi stric somnul şi că e bolnavă. Aşa mi-am ratat eu o frumoasă carieră de triolistă. Absolut minunat. Iar aceea este o tufă de trandafiri. Toate blocurile erau înconjurate de labirinturi mari de trandafiri. Şi trandafirii erau mulţi şi mărunţi şi extrem de parfumaţi şi îi udam cu furtunul vecinului de la parter. Şi ni se părea că şi apa care ieşea din furtun era tot apă de trandafiri. Câteodată umpleam punguţe cu petale şi le duceam la dulceţărie, în bucătărie, spre a fi preparate şi etichetate. Iarna, labirinturile de trandafiri se strecurau în interiorul clătitelor calde. Alteori, dulceaţa era folosită pe post de ruj de jucărie. În timp ce petalele erau folosite pe post de unghii false. Totul era parfumat. Zdreanţă, săracul. Mereu mi-a fost milă de el. Dar mai milă decât în diafilme nu mi-a fost niciodată. Când după terminarea benzii vedeam floarea aia ca un atom, ca zece atomi, ca o radiografie de dalie, la nici un minut după ce Zdreanţă îşi permitea să zică “s-a făcut a dracului” de faţă cu părinţii, îmi venea să plâng şi să-i tratez opăreala cumva. De fapt nu oricum ci cu albuş. Vă plac veiozele? Câte n-am topit la viaţa mea! Câte abajururi n-au luat foc şi câte eşarfe nu au fumegat şi câte becuri nu s-au ars din lipsă de oxigen. Pentru că după ce joaca de-a cutremurul îşi epuizase farmecul, am început să ne jucăm de-a teatrul. Iar pe mine mă pasionau jocurile de lumini. Şi pentru că n-aveam stroboscop, la fiecare act îmbrobodeam veioza cu câte-o eşarfă de altă culoare. Acesta este celălalt Fram. Din el scoteam mâncarea lăsată de părinţi în porţii exacte. Porţiile erau aruncate pe geam şi se opreau fie pe aleea de la intrarea în bloc, fie pe pervazul mai lat al vecinului de la 3. Eu stăteam la 7 aşa că avea pe cine bănui, mă puteam ascunde uşor în mulţime.

Iar aici este vaca Lunii, priponită de un bold, într-o noapte în care se întrerupsese curentul. Nu mi s-a părut niciodată că în Lună s-ar afla vreun iepure. Ci exact această vacă, purtând exact aceste pete. De fapt, când se întrerupea curentul era foarte frumos, era ca în Survivor. În plus, când revenea, aveai mereu senzaţia neplăcută că te surprind luminile rampei într-o ipostază îndoielnică. Ea e rândunica şi cuibul ei nu trebuie stricat. Rândunica are voie să vină în balcon şi să se şteargă pe picioare exact pe albiturile puse la uscat pe sârmă. Perechea neînaripată a rândunicii este teckelul. Are tălpi lucioase, vârfurile-ntoarse. Nici o casă fără iederă. Casele fără iederă, sunt ca garoafele fără celofan. În schimb, cine a creat modelul ăsta de bunică – nu ştiu. Eu n-am văzut niciodată în realitate vreo bunică de-asta. Voi aţi avut vreunul aşa ceva? Bunică de ipsos, de untdelemn, cu coc, cu andrele, cu şalul şi capul pe umeri? Noi suntem ciupercuţe, micuţe şi drăguţe. Îl ştiţi? O vioară mică de-aş avea ştiţi? Sau răţuştele mele pe apă s-au dus, stau cu capu’n apă şi cu coada-n sus. Ştiţi? Dar – mai sus, mai sus, un balon de vânt e dus? dar Oac-oac-diri-diri-dam? sau Venea un prinţ călare, el caută să se-nsoare în soare în soare… Ştiţi? Bine, de ooo poni poni poni cademia mustafa ştie toată lumea. Dar de meno menola espaniola? Dar de patamu patamu a la piloto? Dar de oo elela a mosa mosa mosa? Când mă trimiteau cu forţa la concursurile de orientare turistică, eu aveam o singură treabă, să culeg clopoţei. Dacă nu găseam, aprofundam, uitam de orice traseu, mă uitam la busolă fără să înţeleg nimic, la hartă iarăşi fără să înţeleg nimic, ajungeam la finiş numai pentru că mă luam după zgomote vagi şi reuşeam să deduc din ce parte veneau oamenii care deja porniseră căutările ţipându-mi numele, disperaţi că se întorc la mama fără mine. Dar măcar mă duceam acasă cu clopoţei. Şi-aşa la concurs n-aveam nici o şansă. Iar asta sunt eu. Căpşuni, zmeură şi trandafiri dac-aş avea, toată ziua aş cânta. Şi m-aş tăvăli prin ele ca în “Minunile Sfântului Sisoe” a lui Topârceanu, doar doar n-o mai fi totul dulce-n paradis şi s-o înţepa carnea în vreun spin. Ştiu că se zice căpşune. Dar îşi pierd şi din parfum dacă le zic aşa. Alunele de-aia n-au nici parfum nici sirop. Aici tot eu, fericită, cu căpşuni, zmeurată şi pai – băgată la pijamaua flauşată, gândită special pentru a face faţă condiţiilor de trai. Întotdeauna am avut nuanţa aia clorotică. Motiv pentru care eram pe nedrept acuzată de anemie şi obligată să mănânc fier. Noapte bună, copii. Lecă noj deţa. Sau cui-cui-casa, dacă vi se pare că la piciorul lui Saturn e casa. Sau cic-cic-casa, pentru ulii şi porumbeii mai blânzi, care nu încuiau cu lacăte şi lanţuri şi drugi de oţel, pentru că nu le era frică de secta care vine şi te ia.

desene de Kestutis Kasparavicius, autor de cărţi pentru copii, tocmai din ţara de chihlimbar