Noapte bună, copii!

Definiţii din lumea prinţeselor uitate

Pe jos, pe drum de fier sau de pământ, în car,
pe aripi de pajură sau spate de măgar,
prinţeselor le place, mai cu seamă, să vânture lumea fără teamă.
Să călătoreşti pe elefant, este pe cât de elegant, pe-atât de anevoie.
Din pricina aceasta e nevoie
să se instaleze, pe spatele lui lat, un mic palat
cu cameră de baie şi balcon
de unde, la câte-o baie de mulţime,
să saluţi liotele anonime.Prinţesele din Babilon îşi cultivau, pe elefanţi, grădina:
e vorba de faimoasele grădini suspendate din străvechiul Babilon. Acestea nu-s minciuni,
ci una din minuni, din cele şapte, ale lumii… Pe scurt, cu duşul şi cu pompa (de apă),
treaba-i simplă: elefantu-şi foloseşte trompa.
Există, apoi, palatul-tren al principesei Capriciosa,
cel cu trei camere de baie, şi zeppelinul fabricat de
principesa Gudrun von Badabum,
spre-a evada din insula în care trăieşte în surghiun. BALENĂ ALBASTRĂ:
Utilizată de prinţese ca
mijloc de transport mai
elegant şi de un superior
confort celui pe spate de
prea molcom elefant
Mai spaţioasă, demnă de
mult mai lungi croaziere.
Actualmente, traversarea
Antlanticului via Reykjavik
e considerată foarte şic.
A se rezerva din timp
bilete. LICORN(Ă):
Specie de cal având, pe
frunte, un singur corn în
formă de torsadă.
Făptură foarte îndrăgită de
prinţese, – de-o mare
frumuseţe şi de-o delicateţe
fără seamăn. Nu se lasă-ntrevăzut
decât de ele. Pentru a putea să-l
întâlneşti, se cer o seamă de
precauţiuni: se cade să-ţi pui
cea mai frumoasă rochie, după
care să te duci într-o pădure; să te
aşezi pe-un trunchi de brad căzut
pe marginea unui drumeag. Licornul
se iveşte fără veste, atunci, din
bungete de codru. Se-apropie,
îşi îndoaie un genunchi, îşi
pune capu-n poala prinţesei şi
adoarme.
Uneori, are să-i împărtăşească
acesteia grijile şi micile-i
necazuri. O prinţesă ar fi strâns
într-o bucoavnă tot ce povestesc prinţeselor licornii,
toate aceste mărturii, dar ea nu mai e,
astăzi, de găsit. S-o fi rătăcit pe
undeva, prin vreun pod de casă
bătrânească, prin vreun dulap vechi
de stejar, prin vreun întunecos
sertar.
Scrieţi-mi dacă o aveţi.PĂIANJENUL MYGAL DE SENEGAL:
Utilizat de către prinţesele-africane, din
negura vremurilor până azi, pentru
citirea viitorului obscur.
Picioarele i se înmoaie în cerneală,
urmând să fie descifrate urmele lăsate
de acestea pe o imensă foaie de papirus.
În lipsa unui asemenea mygal (şi dacă
ţi-e o teamă de păianjeni, fără egal,
precum prinţesei Pitipitipythia), se poate
recurge şi la muşte, la unele de talie
mare: acelaşi procedeu, de bună seamă,
- cu deosebirea că, acum, urmele rămase
după ele, se cheamă, bineînţeles, scriere
minusculă de musculă.PITRILPITIPILILITIPIL:
Pasăre fabuloasă cu ciripit şi cu
penaj incandescent, de care doar
prinţesele au parte şi care poate
fi văzută, uneori, în herburile lor.
Specie dispărută. Ultima ar fi fost
zărită în 1666, în largul insulei
Pitrilpitipililitipil, de unde propriu-i nume.FLUTURELE NEGRU:
Fluturele negru-i heraldul
deznădejdii. Ca faldul,
oarecum, al flamurilor negre.
Negrul e negru.
Pierderea nădejdilor şi-a sentimentelor alegre. INSEPARABILE(LE):
Doar păsările
care le-nsoţesc pe prinţesele Ding şi Dong oriunde merg acestea.
Seamănă între ele precum două picături de apă
sau de rouă: numele uneia e King, al celeilalte Kong.
Kong e pasărea prinţesei Ding, iar King e pasărea prinţesei Dong.
A nu se confunda între ele, chiar dacă King se aşează pe umărul lui Ding,
şi Kong – pe degetul lui Dong.
De reţinut: King e cu Dong,
şi Kong cu Ding.
Uneori, însă, poţi s-o vezi pe Kong cu Dong,
ca şi pe King cu Ding.MICA SĂMÂNŢĂ: E absolut obligatoriu
a se face lumină în privinţa
vechiului zvon că o prinţesă
se poate naşte dintr-un trandafir!
Nu fără riscul unui şoc, cei mici au, astăzi, adevărul.
Faptul că sînt copii, nu ne îngăduie să le-nşirăm gogoşi
şi moşi-pe-groşi.
Ce mai la deal, la vale, -
pentru ca trandafirul să dea naştere unei prinţese,
trebuie ca, mai’nainte, o sămînţă
să-i fi pătruns între petale.BALDACHIN (pat cu): Pat garnisit cu voaluri. Pat al prinţeselor prin excelenţă, inconturnabil, clasic.
Din catifea, brocart sau horbotă destulă,
din aripă de libelulă.
Acoperişul unui pat ca ăsta, cum vezi doar prin castele,
se cheamă cer şi uneori, pe el trec noaptea stele.
Există baldachine ce oferă tot soiul de avantaje: unul larg
îşi schimbă voalurile-n pînze de catarg;
un altul ce aduce, fie şi numai 5%, a umbrelă,
e o rebelă paraşută; pe-al treilea e hiper
să dormi şi să visezi sub cerul liber;
cît despre baldachinul maxi-size, acesta subîntinde,
-n lung şi-n lat, un pat de aria unui palat
cu latura de circa 33 de m. pe care,
dragi cumetri,
se aşterne un maldăr de saltele, plăpumi, perne. LUP CENUŞIU: Potrivit unei legende vechi, o prinţesă fost-a înfiată de către-o haită de lupi suri.
Cică aceştia au hrănit-o prin sihle de păduri,
cu propriul lapte,
înconjurînd-o cu întreaga lor căldură.
Cică poa’ să se ivească,-n cîte-o noapte
cu vînt, de prin foşnete şi şoapte.
Trăieşte-n miază-noapte, în Siberia.
Iar un bătrîn lup cenuşiu ar însoţi-o peste tot.
Cam asta-i tot ce ştiu. NAŞĂ DE BOTEZ: Persoană desemnată de părinţi întru vegherea educaţiei prinţeselor pînă ajung nubile.
Tendinţă generală: să le rîzgîie pe micile copile.
Să le facă daruri, ca şi adesea, voile absurde.
Un exemplu e Cenuşăreasa, care-i cere naşă-sii o pleaşcă,
şi anume: să preschimbe un dovleac într-o caleaşcă.
Ceea ce buna de ea face. Nu fără să refuze,
totuşi, cu toate că fina-i fină bătuse
din picior, să-i facă din pălărie
un armăsar de călărie,
dintr-o balenă – o sirenă,
dintr-o sabie – o corabie. DANS: Se înţelege de la sine
că o prinţesă se cuvine să ştie bine,
de la cea mai fragedă etate, arta dansului,
- pe care-a practicat-o cu gingăşie şi cu graţie,
-n societate.
E cea mai jalnică dizgraţie
pentru prinţese să se spună despre ele
că dansează ecosez sau gavote
asemenea unor ciubote,
cu toate că acestea sînt din cea mai fină piele.
Cînd nu e-n ritm, neţinînd cont de timp (de acela muzical, desigur),
se spune că prinţesa dansează-n contratimp.
Pedeapsa-i e, atunci, un contradans: răstimp
în care are de plătit cutare gaj
sau o amendă (mică) unui paj. Menuetu-i dansul cel mai preţuit,
dar nici cadrilu-ncrucişat, pavana, ca şi arabescul,
nu-s (dimpotrivă!) de dispreţuit.
Alte dansuri: twistul fals, valsul trist şi paso-doble.
Java, jerkul, samba, mambo, conga, tango şi fadango.
Patinada, unul din cele mai riscante, trepidansul,
dans ultranervos, şi, cel mai iute, looping-pongul.
Snobinella, recte dansul prinţeselor selecte şi
men(i)uetul zilei, care se schimbă cotidian,
adică de trei sute şaizeş’cinci de ori pe an. ETICHETA: Ceea ce se cheamă etichetă, bună creştere şi politeţe este ţinut la mare preţ de domnişoarele prinţese
indiferent de propriul lor rafinament sau de fineţe.
Cîteva, însă, batjocoritoare de reguli,
sînt provocatoare de scandaluri, din care se nutresc, la curte, cele mai puţin scurte conversaţii… De pomină rămas-au trei din ele: Prinţesa Amnezia, ajunsă fără rochie la bal, prinţesa Matüvü din India, cu păru-i de culoarea frez şi azurie,
dar fără freză, şi prinţesa Papagnasse,
de rasă peloponeziacă, ce, la masă,
a adormit cu capu-n farfurie….

Prinţese date uitării sau necunoscute de Philippe Lechermeier şi Rébecca Dautremer.
Traducere din franceză – Şerban Foarţă
Imagini – Rébecca Dautremer

Doftoricelile de lângă noi

M-am întohooors, iuhuu! (am şi fost plecată mult… ce să zic…). Nu mi-a priit absolut deloc episodul de lectură din “Zei americani” – n-am terminat-o pentru că am fugit din spitalul pe care l-ar fi reprezentat dacă aş fi respectat indicaţiile propriei mele năzuinţe nefireşti către disciplină, aşa cum nu prea m-am omorât nici după posturile cu şi fără mine care, în loc să mă lase să chiulesc de la blog şi să mă delectez cu deosebita carte (nu ştiu totuşi de ce a luat chiar atât de multe premii), mai mult m-au ţinut de pază la comentarii, cu băţu-n mână, în caz că ar fi trebuit, noroc că n-a trebuit prea tare – iată ce frază frumoasă şi lungă, se vede că am chef de vorbă. Şi cum stăteam eu aşa şi vorbeam vezi Doamne către motan, deodată îmi dau seama că se apropie ziua recoltei. Nu ştiu când este dar calendarul meu interior aşa semnalează. Rodii să culeagă cine vrea să fie roditor ca Sara & Raşela, Scylla & Caribda, Hanna & Barbera. Parc-aşa spuneau la slujbe, nu? Nu. Ei, nu-i nimic. Să culegem, să culegem, până nu ne-o iau alţii înainte. Călcatul strugurilor în picioare nu mi-a plăcut absolut niciodată, deşi sunt de părere că picioarele trebuie băgate în cele mai diverse compoziţii, pentru a se încărca cum se cuvine. Eu aş alege diferite dulceţuri cu mult sirop şi nicidecum nişte boabe cu sâmburi şi cu crenguţe de ciorchini – dar fiecare e liber să strivească după propriul gust. Iată şi rubiniul rezultat al pedalării prin struguri, un vin roşu, corpolent, cu aromă de picior la fel de corpolent, compatibil cu preparatele din vânat la fel de corpolent. Gustul este catifelat, onctuos dar totodată ferm, subtil dar în acelaşi timp puternic exprimat. Conferunt dolori intestiniis et confortant epar et stomachum. Deci dacă vreţi să scăpaţi de dureri de intestine, stomac şi ficat dar să vă doară foarte tare capul – aceasta este soluţia perfectă. Să nu uităm însă ca înainte de savurarea vinului, să ne spălăm bine de tot pe picioare, pentru a preveni posibilele interferenţe olfactive dintre cele două buchete. Dacă la o primă spălare se constată totuşi că pacientul nu este destul de corpolent, acestuia i se prepară pe dată o fiertură hiper-calorică menită să îl pună pe picioare (corpolente). Succesul operaţiunii de mai jos este verificat prin invitarea la dans a aşa numitului pacient. Dacă acesta poate dansa fără să se ţină de ceilalţi participanţi la trafic, înseamnă că piciorul a câştigat mult în corpolenţă iar tratamentul poate fi întrerupt. Dacă dimpotrivă, dansul este prea moale şi lipsit de nerv, desfăşurându-se mai lent decât muzica, cu un deficit de încordări, flexări şi spiralări, slăbitul dansator va fi condus de urgenţă la patul de boală unde va fi pus să sufere sârguincios, dându-i-se noi şi delicioase fierturi spre propriul larg consum. Noi între timp, putem să mai dăm jos din pod o cană de militărie pe care s-o bem în cinstea lui, căci am auzit că răceala cuiva poate fi lecuită şi prin consumarea alcoolulului de către un altul. Nu ştiu dacă omul medieval recurgea la remediile pe bază de ţuică fiartă de care vuieşte blogosfera, dar şi teriacul avea cam aceleaşi întrebuinţări magice pe care le-am văzut puse pe seama diferitelor băuturici actuale: scoate otrava din om, vindecă şi frigurile şi căldurile, doar îi spui ce are de făcut şi problema e ca şi rezolvată. Dacă nu şi nu şi boala tot nu iese, va trebui adoptată o metodă invazivă extremă: injecţii bio, de fapt cu adevărat organice, injecţii cu nectar şi parfum de flori. Citiţi cu atenţie instrucţiunile înainte de folosire. Tot cu parfum de flori se tratează şi insomnia. Din păcate, distanţa dintre un somn uşor şi un somn veşnic e destul de mică în cazul tratamentului cu mătrăgună. După cum se vede mai jos, acest tratament era folosit cu succes ca metodă de eutanasiere a câinilor comunitari. E foarte bine de ştiut că boabele de iederă (n-am văzut în viaţa mea) contracarează efectul mătrăgunei. În afară de stupefianta menţionată mai sus, cu mult folos era utilizat usturoiul, bogat după cum ştim în arsenic. Omul medieval consuma mult usturoi, dezinfectându-se astfel de jur împrejur pe o rază de doi kilometri. Chiar aşa, combinat cu ţuica fiartă (băută sau inhalată) cred că ar goni orice urmă de boală; de fapt ar goni orice. punct. Şi pentru a asigura consumul necesar de usturoi, omul a inventat peştele. Încă din Evul Mediu, peştele proaspăt alterna pe mese cu peştele afumat. Singura diferenţă era că la pescărie, peştii necumpăraţi se înmulţeau în coşuri, mai ceva ca peştii cristici. De asemenea, când vânzătorul nu avea să-ţi dea restul în monede, în loc de gumă de mestecat sau caramele, îţi oferea două trei hamsii. Manualul de viaţă sănătoasă pe care tocmai îl răsfoim, prevede alb pe negru ca mâncărurile grase să fie consumate cu pâine neagră iar pâinea neagră – să fie mâncată cu grăsimi – cum ar fi untura de peşte. Panis opus. Nocumentum: inducit pruritum et scabiem. Remotio nocumenti: cum copanagio unctuoso. Nu vă miraţi, nici atunci pâinea neagră nu era uşor de găsit. După cum aţi văzut, şi-o prepara fiecare în propria gospodărie, în timp ce de la brutărie – cu titlul de pâine neagră sau de graham sau de secară sau de ovăz cu tărâţe etc., etc., cumpărau tot pâine albă, din făină colorată artificial într-o nuanţă brută. Dar să nu tragem concluzia pripită că singurele lipide permise la o masă medievală erau grăsimile poli-nesaturate, bogate în acizi graşi de tip omega 3. Bolile cardio-vasculare erau întreţinute cu succes prin consumul de:
- porc incorect sacrificat, electrocutat cel mult direct de la trăznet:
- viţel nedumerit anesteziat prin metoda porţii noi
- şi berbec – păcălit să se declare pro’ţap.
Să vedem însă dacă între timp bolnavul nostru s-a mai întremat. Din păcate nu iar ligheanul e plin. Nici muzica nu o mai aude, de dansuri nici că mai poate fi vorba. Acestea fiind spuse, propun să îi mai dăm o fiertură! Aşa. Abia acum putem spune că am făcut totul pentru el şi putem pleca împăcaţi la treburile noastre. Printre acestea se numără cumpărăturile. Mai întâi oprim pe la cofetărie să cumpărăm un cornet de zahăr, pe care îl vom consuma sfidător pe stradă, savurând în văzul lumii cristal după cristal. Apoi vom merge la modiste, să ne refacem garderoba. Iar în cele din urmă, pentru a ne asigura o bună funcţionare a aparatului respirator, vom face o plimbare de inhalare a aerului meridional şi de totală acceptare a propriului destin. Dar cum riscul de a răci din cauza ploilor trebuie la rândul lui evitat, ne vom opri să luăm o gustare caldă, sub castanul de vis-a-vis. Castanele – aflăm din îndrumar – cresc atât libidoul cât şi durerile de cap. Pentru atenuarea celor din urmă se recomandă castanele fierte, cele coapte fiind dăunătoare şi consumatorului, nu doar celuilalt, celui căruia îi aparţine mâna cu care sunt scoase din foc. Iar pentru prepararea castanelor conform indicaţiilor, avem nevoie de apă dulce: O apă şi mai dulce şi mai fortifiantă este “apa de orz”. Dar pe aceasta, împreună cu multe, foarte multe ierburi infuzate, o vom servi bolnavului care încă zace la pat. Doar-doar. Putem să îi pregătim cu neţărmurită dedicaţie, ceai de salvie cu lămâie (mărturisesc că este pentru prima dată când stupidul cuvânt “chitros” îmi apare în directă legătură cu citronadele noastre de toate zilele, sau cu kitronul sau cu banala citrică).
Şi pentru a-l îndulci la loc şi pe bolnavul nostru chitros, dar şi pentru prevenirea formării de chietre la rinichi, îi vom administra pepene melon’colic. Dacă însă pacientul este oltean, acestuia, în loc de un minunat desert liniştitor, i se va oferi o porţie consistentă de praz. Despre praz, cartea noastră de bucate sănătoase la cap scrie: dăunează creierului şi simţurilor. În rest este extrem de “benefic” (un cuvânt pe care îl urăsc mai mult decât pe “relaxare”; îl puteţi găsi pe orice produs de plafar). Iar dacă totuşi, după atâta dăruire şi atâtea tratamente, pacientul nu supravieţuieşte, este împachetat frumos, transportat într-un loc dosnic şi lăsat la iernat. Primăvara va fi folosit drept îngrăşământ pentru noile răsaduri.

imagini: Tacuinum Sanitatis, manuscris iluminat, sec. 14 – 15
1.
2.
continuăm emisiunea cu o leapşă foarte dramatică primită de la Însemnările din Subterană şi pasată mai departe către toţi cei care se simt vinovaţi faţă de mine. Să-mi trimită şi un link către rezolvarea lepşei, ca să pot să îi iert cum scrie la carte.

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
Depinde cât de rău sau bine mi-ar fi, dacă m-aş vedea sau nu în oglindă, dacă aş urca nişte scări interminabile sau dacă m-aş juca în nisip, dacă m-aş uita la Arabela sau la Câinele Electronic, dacă aş mai simţi miros de flori sau dacă mi-aş mai aduce sau nu aminte numele colegilor de clasă din gimnaziu. Făcând însă abstracţie de aceste circumstanţe, sunt sigură că mi-aş stabili dintr-un foc vârsta corectă, pentru că asimilez bine convenţiile, chiar şi când acestea se referă la măsurători de orice fel; sunt destul de impregnată de calendare. În plus, chiar resimt mişcările de rotaţie şi de revoluţie ale Terrei, ştiu când e vară şi când e iarnă, când e zi şi când e noapte – cum aş putea să mă înşel prea tare asupra vârstei?
2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?
Să eşuezi. Cine nu încearcă se conservă, este egal cu sine de la cap la coadă şi se află inclusiv deasupra celor care încearcă şi reuşesc – tot pentru că rămâne neschimbat. În plus, nu înţeleg de ce este subestimată fidelitatea faţă de propriile reţineri sau temeri, faţă de inacţiune, faţă de pasivitatea asumată, faţă de seriozitatea împinsă pe cele mai înalte culmi, seriozitate care te împiedică „să încerci”, mulţumindu-se doar „să faci” – sau nu. Cu atât mai mult cu cât pasivitatea de care vorbesc ajunge să ceară o mare tărie interioară şi eforturi de a rezista diferitelor tăvăluguri sociale care promovează „încercatul”. Şi mai cred şi că „încercatul” – chestie destul de superficială – este supra-valorizat şi destul de compatibil cu oamenii bine gresaţi, de care nu se lipeşte apa prin care trec.
3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac ?
Ca să nu fie şi mai scurtă.
4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut?
Nu sunt sigură că înţeleg. Făcutul meu constă în vorbit aşa că amândouă cresc proporţional. Am câteodată fantasme cu făcuturi mai puţin invizibile, aş vrea să fiu cocător-modelator să-mi număr făcutul în covrigi.
5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?
Aş fi. Nu măsor fericirea în râsete, aplauze extatice, ţopăieli entuziaste şi beatitudine cronică dar aş sta destul de bine cu finanţele.
6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?
N-am dorinţe majore, mi se par foarte frumoşi. Mai multă grijă faţă de animale aş vrea.
7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?
Despre visele cărei vârste vorbim? Faţă de unele fac mai mult decât am visat. Cu împrejurările am făcut ce-am putut. E un test psihologic? Îmi spuneţi la sfârşit dacă sunt un om optimist?
8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
Teoretic tot ca pe un întreg aş vedea-o şi tot după aceleaşi modele pshihice aş segmenta-o doar că segmentele ar putea avea alte dimensiuni. Nici nu mi se pare o diferenţă aşa mare. De fapt care e speranţa de viaţă la ora asta? Practic, mi-aş trăi-o foarte diferit din moment ce aş rămâne mult mai degrabă orfană şi n-aş putea visa la un făt frumos octogenar.
9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?
Categoric „cum” ; cum trebuie sau cum nu trebuie, pe acelea care trebuie sau nu. Pur şi simplu nu ştiu şi nu voi şti niciodată care sunt lucrurile „care trebuie făcute”. Şi nici nu vreau să ştiu. Îmi place să cred că nu sunt programată de Marele IT-ist.
10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?
Unui copil? Despre viaţă?! Eu? Sfaturi?! Hehehe. Săracul copil! L-aş sfătui să ia loc.
11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
O proastă fericită, desigur. Aş contribui cu fericirea mea prostească, la fericirea planetei. Cum am spus şi mai sus, la capitolul monedei naţionale, acest lucru deja se întâmplă.
12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să mai ai amintiri de acum înainte?
Clar le-aş alege pe astea pe care deja le am pentru că pot funcţiona cu ele destul de bine. Fără ele, cine ştie ce rotiţă îmi mai zboară din şurub. I-adevărat că aş rămâne cu frustrarea dar măcar nu mi-aş înlocui creierul cu un altul nou, virgin.
13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum?Îmi aduc aminte cu lux de amănunte şi are cel puţin aceeaşi importanţă pe care o avea atunci. Nu mi se întâmplă aproape deloc să mă şterg pe mine însămi cu buretele cu o astfel de uşurinţă. Nici măcar atunci când vreau.
14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?
Un câine jigărit, mâncător de prune. Se bucura când mă vedea. Mi se pare suficent.
15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?
Nu cred că aş renunţa.. cert e că aş face mai multe.
16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
Eh, lăsaţi, bine că s-a rezolvat! Se mai întâmplă…
17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
Acum. Tocmai am căscat. Scuze.
18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?
Să mă plimb cu elefantul. Mă opreşte frica.
19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?Îmi educ foarte bine motanul. Nimeni nu mă întrece.

Poze fără mine

Vă mai amintiţi frumosul album de fotogafii cu defuncţi care apărea în simpluţul film asortat mai sus? Sunt sigură că nu; dar asta nu mă va împiedica să cinstesc memoria înaintaşilor mei, dar mai cu seamă lipsa lor de memorie, căci pe mulţi dintre ei nu i-am cunoscut niciodată, deşi mi-ar fi fost mai uşor să ştiu de unde mi se trage şi pe cine aş mai putea da vina. Aşadar, nici ei nu mă ţin minte pe mine… chestia asta cu memoria e foarte drăgălaşă. Ce ziceţi, în poza de mai jos, băieţelul e singurul viu? sau e singurul care nu ştie să se prefacă? Vă asigur că perdeaua de dantelă neagră din partea dreaptă fâlfâia fără niciun motiv. Nu ştiu al cui străbunic ar fi aici – cred că al mamei, cert e că pare destul de speriat.. paltonul parcă ar fi un pic cam mare.. nu ştiu decât că întotdeauna mi-au plăcut ciucurii şi nasturii de Pierrot, aşa că precis doamna din poză mi-a lăsat moştenire anumite gusturi. Nu-mi vine să cred că umblau cu batista-n buzunarul de la piept pe ninsoarea aia. Cât despre galoşii strămoaşei pe gheaţă – iarăşi – îmi vine să mă duc să-i caut prin debara. Cu gustul pentru fuste albe nu ştiu dacă sunt împăcată, dar fie, nu mi se pare aşa de greu de dus. Atenţiune, aterizează străbunica! În sfârşit o figură cunoscută. Străbunica m-a învăţat să beau cafea. A fost prima care s-a îndurat să îmi coloreze obligatoriul şi urâtul lapte în sepia, donându-mi câte-o linguriţă din cafeaua personală, în cea mai mare taină. Străbunica avea un dulap ţinut sub cheie, în care erau bomboniere şi cutii de cip, sfori pe care erau înşirate cuburi mari de zahăr candel şi cutii de carton pline cu cuburi de zahăr alb, rezervat picăturii albastre de metilen. Străbunica, pare-se, se ţinea de mascarade. Eu n-am apucat-o decât bătrână. Şi tot se ţinea numai de evenimente de-astea. De-aia am şi ajuns la atâtea înmormântări. Îi făcea o plăcere nebună să mă familiarizeze cu răposaţii ei prieteni şi datoria mea strănepoţească era să dau mâna cu ei. Era şi un mesaj în tot ritualul, nu ne jucam aşa, fără rost. – Vezi, nu de morţi trebuie să-ţi fie frică ci de vii! O străbunică interesantă, nu? Iată şi generaţia următoare! Bunica şi sora ei. Vă rog să le scuzaţi ţinuta sumară. Nici ele nu ştiau ce li se-ntâmplă. Săracele, dacă la momentul respectiv ar fi bănuit că o să aibă nepoate cărora o să le dea prin cap să le pună pe blog… Iată-le din nou pe cele două surori, una bucată bunică + una bucată naşă personală şi în acelaşi timp soră de bunică. Ce strugurată ar fi ieşit din pălăria respectivă. Mult mai înţeleaptă mi se pare alegerea umbrelei. Cât despre decorurile din atelierul foto… n-am cuvinte… aproape că-mi vine să mă pozez şi eu pe fundalul unui fototapet cu păuni, urşi panda, căprioare şi izvoare cristaline. Iată, gânditorul familiei, cu pălăria pe ecritoir, concepând postul următor. Pe dosul pozei, trimisă de el către familia perpelită de doru-i, se semna cu “al vostru mult iubit”. Cu acest bunic m-am distrat destul de mult: eu îi spuneam bancuri, el râdea. Din păcate, atunci când se întâmpla asta, şi el era destul de bătrân şi nu mai putea să râdă decât la un singur banc, aşa că îl repetam pe acela la infinit. Eee, iată şi microîntreprinzătorii de altă dată, ce manicură de manufactură ofereau. Foarte frumoase pozele astea de la locul de muncă. Parcă văd pionierii americani surprinşi în căutarea de pepite. Care prin forţe proprii, bătând cuiul în şipcă, strunind calul sălbatic prin preerie, vârând lopata tinereşte în măduva pământului petrolifer… Din aceasta poză rezultă probabil şi devotamentul cu care am vorbit de atâtea ori despre frizeri dar mai ales, mai ales, refuzul de a mă tunde. În mod clar poziţia în firmă e indicată de mustaţă. Dar ce e foarte simpatic aici este desigur personajul din prim plan. Sunt foarte încântată că strămoşii mei iubeau animalele şi aveau – ca şi mine de altfel – bunul obicei de a le integra frumos în poză. Ce-ar mai fi istoria dacă am lăsa în ea doar oameni.. Ei, aici i-aici! Am impresia că strămoşul din dreapta avea aceeaşi pasiune a pozelor fără chip că prea şi-a zgurmat faţa ca mine. Pot spune chiar că pe vremea când foloseam filme foto, nu îmi ajungea decupatul, curăţam frumos cu cheia şi chipul de pe peliculă, să nu care cumva să cadă sub vreo stăpânire potrivnică şi cine ştie ce să păţească. Până acum chiar n-am ştiut că am antecedente de paranoia în familie. Pe doamna din centru, cu chip de guvernantă sadică, nu o cunosc. Nu am suferit din cauza ei. Dar nu-i aşa că ăla micu’ din dreapta a avut dreptate? Acum v-aţi fi uitat cu toţii la el şi cine ştie cu ce priviri răutăcioase. Iote şi un cuplu năcăjit. Ăştia nu seamănă cu strămoşii mei ci cu vecinii lor silenţioşi care fac reclamaţii mereu că e muzica prea tare. Dar parcă poţi să ştii… Nu, clar nu-s de-ai mei. Par roşi de oftică aşa. El săracu’ e cam îngrijorat, ea …nici ea nu pare să mai întrezărească vreo luminiţă la capătul tunelului … parcă a fost condamnată să stea veşnic la masa aia… masa lui Procust.

Cred că şi strămoaşa strămoaşelor răstrăsmoaşelor ei avea aceeaşi privire familiară. Chiar dacă trăsăturile se mai modificau pe traseul întortocheat al viitorului înspre trecut şi invers. Parcă şi culoarea obrajilor o moştenesc de la această posibilă sau imposibilă antecesoare. Culmea e că fiecare şi-a cumpărat aceleaşi bijuterii, în loc să le lase moştenire cui ar fi trebuit. Eu ei şi ea mie. Doar ştim că timpul este o convenţie. Şi acum, ţineţi-vă bine, ultimul dar nu cel dintâi – (nici cel din urmă, categoric) – il capo di tutti capi – originea vieţii, omul cu care a început totul: străbunicul străbunicilor străbunicilor, the man! De la el moştenesc pasiunea de a sta pe scaun – pe care mi-o urmez chiar în aceste momente.