Domnia lucrurilor vechi şi stricate

Aceasta este Zâna Bucureştiului. În depăşire pe linia continuă.

Amorul mi-e atât de ideal şi clar,
Dar vai, mereu de ea-nşelat amar…
Văăăd chipul eeeeii,
De îngeraş între femeeeii…

Ce l-o durea mai tare pe acest brav soldat, mâna sau inima? Cred că inima, pentru că văd pe masă un păhărel taninos care precis nu e altceva decât un adjuvant al circulaţiei arteriale. Pentru că altfel n-ar fi avut niciun motiv să bea, din moment ce cartea îl aşteaptă deschisă pe masă. Cine citeşte când e ameţit? Dar, într-adevăr, doamna pare să cam profite de starea în care se află consortul (ca să nu zic musafirul). Câinele is on the side of the beholder, da’ se dă imparţial, poate-poate primeşte ceva de-ale botului. Între două nu te plouă. De obicei te împuşcă direct, fără dureri de cap, fără insolaţii, fără atâta luciditate, fără atâta dramă. De obicei te împuşcă cu alice în ţara minunilor, ochind şi lovind un punct ochit şi lovit. Aş mai putea să zic şi quod erat demonstrandum dar mă abţin.Acesta a fost singurul obiect pe care mi l-am dorit în respectivul târg. Nu ştiţi ce eraaaaa, nu ştiţi, nu ştiiiiţi. Era o perie de strâns firmiturile. Şi cu ea mergeam în urma lui Hansel şi a lui Gretel şi plimbam peria ca pe-un trafalet, curăţând calea de semne de întoarcere. În fond, ce rost are să te întorci … mai ales pe-acelaşi drum…Femeia – eterna poveste
nu-ntreba cine este
si iubeste-o mereu
oricare ar fi ea sa fie
de ti-a fost data tie
ia-o că-i bunul tau!
Cum, fată, bunul tău, cum bunul tău? Chiar aşa n-ai un pic de obraz?! Cu partea despre “oricare ar fi ea” mi-ar plăcea să fiu perfect de-acord: oamenii, ca baloanele; aproape identice… când se sparg se pot înlocui… sau ca becurile… când se ard… Nu-i aşa că becurile sunt superioare baloanelor? Nu-i aşa că o trusă medicală face cât o mie de serenade? Nu-i aşa că bisturiul taie-n muzică vie?O lupă care făcea cu mâna spre lupa lui Crocolili. De fapt este o lupă pidosnică, a cărei menire este să micşoreze lucrurile prea mari, pentru a le traduce în limbi de pisică, aşezate frumos pe un tort delicios, exilat de obicei în colţul roşu din dreapta jos, printre tosce şi diplomace. A se observa cum un copac întreg se face dintr-o dată mic şi îşi face loc într-o simplă privire. Urmează cel mai trist şi mai groaznic obiect din tot acest tâmpit târg făcut de oameni stricaţi pentru oameni stricaţi: un cuţit de vânătoare cu mâner dintr-un picior de căprior. O minunată piesă de colecţie cu care oamenii şi-ar putea tăia venele prin zgurmare, dar care ar putea la fel de bine sluji spre a fi înfipt în creierul beteag, atunci când se simte nevoia unei raze de soare. Oare ce fel de conexiuni se petrec în mintea măreţului designer? O idee de cadou pentru Dumnezeu, în caz că vă cheamă în vizită şi nu ştiţi ce să-i duceţi. Cred că orice Mare Arhitect îşi doreşte un astfel de raportor. E clar că nu te poţi duce cu un ciocan. Sau cu un compas. Şi nici cu toată trusa de scule, în casa spânzuratului. Ar părea cel puţin ironic, dacă nu chiar răutăcios. Iată şi nişte păpuşi destul de punk, tocmai căutau nişte cuţite de tranşat surâsuri. Deoarece n-au dat decât de argintărie prost ascuţită, s-au hotărât să facă nişte coveruri după Moscopol, motiv pentru care au luat direcţia patefoane, gramofoane, simfonioane. Nu, nu vreau să ne-ntâlnim sâmbătă seara într-o cârciumioară la şosea. Şi nu, nu mă aştepta diseară-n Cişmigiu! Nuu, nu pe banca pe care-am mai stat şi unde-n glumă ai săpat… cu un briceag.. numele tău şi-al meu! Mai întâi a fost bătută cu ciocanul de şniţele, avea uşiţă şi din acest motiv se putea interpreta totul drept un cât se poate de firesc ciocănit. Apoi a bătut singură ca o inimă, ca un orologiu. După care, frăgezită bine, s-a înăbuşit în suc propriu, s-a aşezat pe tipsie şi şi-a tras capacul deasupra să nu mai ştie de nimic. Iată cel mai vechi aparat de făcut icoane pe sticlă. Bătrânii, invalizii şi fecioarele cu prunci în braţe precum şi iisuşi vii întinşi de-a lungul pe câte-o targă de mărime medie se aşezau cuminţi în faţa obiectivului, până ce sticla ascunsă în armonica îndoliată se colora din proprie voinţă, exact cu ce-şi dorea omul simplu, în credinţa lui naivă. Aceştia sunt primii oameni, aşa cum arătau când au fost izgoniţi din rai. În stânga se află bărbatul iar în dreapta se poate observa femeia. Se poate remarca, de asemenea, că fiecare tinde către celălalt, doamna mai exaltată, domnul mai rezervat – după cum le este firea. This is the god-inn! Înăuntru se află dumnezeul cărbunilor, sfârâind printre dinţi şi încingând atmosfera. Seamănă puţin cu tine. Eu mă ascunsesem în cabina albastră din spate, deoarece aveam foarte mari emoţii. Când mi-am revenit te-am găsit în compania acestei Paris Hilton a străzilor de altă dată. M-am enervat şi m-am întors la cabină pentru a urzi planuri de răzbunare. În aer plutea cumva impresia că vrei să baţi şaua cât e caldă. Aceasta este după calculele mele pisica fatală. Pentru că este cea mai blândă mâţă din lume şi, prin urmare, ar trebui să zgârie cel mai rău. Toate vieţuitoarele stau cuminţi şi albe la picioarele ei, iar atunci când vrea să ceară ceva, pisica fatală nu miaună ci sună dintr-unul din cei doi clopoţei de sticlă care o flanchează. Iar aici avem o îmblânzitoare de fluturi care ciuleşte floarea urechii la pâlnia gramofonului. Ocazie cu care am mai aflat ceva despre lucrurile superioare pâlniei. Deci deasupra pâlniei nu este gura, aşa cum greşit am crezut până acum, ci urechea. Şi iată că dintr-una-ntr-alta am ajuns la ţanc. Toată lumea caută chei. Când vezi că nu merge şi nu merge şi tot nu găseşti cheia potrivită pentru gaura cheii, nu mai bine cauţi o altă gaură a cheii care să se potrivească respectivei chei? Voilà! Oh, şi în sfârşit o poză în care apar şi eu! Credeam că iarăşi mă evită toate camerele foto. Dar iată că de această dată am fost în centrul atenţiei! Celelalte bucăţi participau într-o reprezentaţie de-a lui David Copperfiel
d.Şi ne-a plăcut această doamnă. Avea un mers zdrobitor, ne-a umilit pe toţi, ne-a antichizat în doi paşi şi trei mişcări. Îmi venea să alerg în urma ei, să fac ceva! Să o bat uşor pe spate şi să-i zic “Nu vă supăraţi…” . Dar panica m-a ţintuit locului. Şi-am încălecat pe-o şa, nu-i adevărat, n-am încălecat pe exponată, cum puteam să fac aşa ceva! Am vrut să i-o cumpăr motanului dar proprietarul mi-a zis că şaua nu se vinde decât cu tot cu calul invizibil de sub ea şi cu tot cu butoiul cu sare pe care acest cal e obligat să-l care în spinare toată viaţa. N-am fost de-acord, nu prea am spaţiu de depozitare.

Cea mai perversă piesă ever!

Şi cea mai rănită.